Literatura

La ce bun să citim literatură?

Un răspuns de la George Călinescu: „Occidentul citeşte atât de mult, încât omul din popor şi-a făcut un stil literar, banal, fireşte, ca orice convenţie, dar literar. Gesticulaţia iarăşi e atât de modificată de experienţa teatrală, încât o franceză, o germană au în purtări artificialitatea actriţelor. Adesea eram pornit să afirm că în războiul actual (al doilea război mondial, n.m.) occidentalii de pretutindeni fac isprăvi vrednice de a fi inventate de un literat. Acum cred că ele, dimpotrivă, vin din literatură. Câteva secole de exaltare naţională prin litere lasă urme adânci. Englezul citeşte că omenirea întreagă admiră sângele său rece şi e hrănit toată viaţa cu cărţi de soiul acesta. Cărţile intră în sânge. Un vas de război englez e scufundat de germani, ofiţerii sunt luaţi prizonieri pe vasul german care, la rându-i şi ceva mai târziu, e atacat de alte vase engleze. Ce fac prizonierii englezi în timpul luptei? Joacă imperturbabil cărţi. Fire naţională ori mai degrabă cultură literară? Eu cred că cea din urmă. Nobleţea franceză a fost până într-atât exaltată, încât francezii o aplică cu evlavie şi fermitate şi se slujesc de ea ca de o armă politică. Şi în linie generală niciodată nu cred că s-au produs exemple de vitejie neasemuită ca în epoca noastră. Ahile e un borfaş pe lângă pilotul de avion sau căpitanul de submarin. Eroismul modern, adică dintr-o epocă pe care noi o socotim laşă, întrece orice închipuire. Şi totul vine din literatură, care în Occident mai ales a nutrit sistematic valoarea omului. Căci omul care gândeşte s-a dovedit foarte adesea, în marile clipe, mai hotărât şi mai viteaz decât omul cu mintea obscură.” (G. Călinescu, Războiul şi literatura, 24 dec. 1939)

Ciuşcă

O imagine de după căderea zăpezii: un vecin îşi trage nepotul cu sania pe strada albită. Copilul (de vreo 3 ani) chiuie cuprins de entuziasm. Năduşit, bătrânul se opreşte des. Când staţionează, copilul se aruncă asupra lui şi îl împinge cu pumnişorii înmănuşaţi pentru a-l determina să pornească. „E o ciuşcă de băiat”, mi-l caracterizează bunicul.

La cumpărături

Tinerii care se pregătesc pentru petrecerea de Revelion merg la cumpărături în gaşcă. Am întâlnit un astfel de grup în frenezia sărbătorească a „hypermarket”-ului Real: şase indivizi veseli, cam în jurul vârstei de 20 de ani. Rolurile sunt destul de bine definite: unul, înalt şi cu prognatism, silabiseşte produsele de cumpărat de pe ecranul mobilului său, alţi trei descifrează etichetele produselor extrase de pe etajere, iar coşul este împins alene, fără permutări, de un imberb rotunjor. Un alt membru al grupului, deloc interesat de cumpărături, vagabondează în aglomeraţie şi face doar vizite fulgurante prietenilor. Priveşte neutru îmbulzeala de alimente din ghiocul căruţului (salam, caşcaval, măsline, margarină, pungi de seminţe, bidoane de bere, franzele şi multe altele), după care dispare pe uliţele magazinului.

Fiecare produs susceptibil a fi cumpărat este pipăit, mirosit, analizat, judecat. Deciziile se iau democratic. Aproape tot ceea ce fac junii este însoţit de un semn către noi, cei din jur. O ocheadă, o inflexiune a vocii, o vorbă, un gest ne fac cumva părtaşi la alegerile lor, la glumele lor, la relaţiile lor, la viaţa lor în fond. Lumea e, desigur, o scenă, ei sunt actorii, iar noi suntem publicul. Sunt îmbrăcaţi la fel: blugi, tricouri sau bluzoane cu imprimeuri şi geci negre, până în talie. Pe tricoul unuia citesc o butadă întru totul liniştitoare: „Dacă dragoste nu e, facem noi!”. Cel mai adesea se apelează cu formula „moşule”, dar aud şi englezescul „man” şi agrestul „boule”.

Lista electronică a junelui cu prognatism este, se pare, orientativă, fiindcă se ceartă îndelung  dacă să ia kaiser sau tobă de casă. Se decid pentru kaiser. Unul, vădit nemulţumit, dar bun strateg, cum se va vedea, ia pe furiş bucata tocmai aruncată în căruţ, şi o înlocuieşte cu rurala tobă. Apoi, lansează un surprinzător croşeu în deltoidul stâng al amicului care ghidonează coşul. Urmează o scurtă urmărire zigzagată printre rafturile de băuturi. Rafturile rezistă. Lucrurile revin la normal şi un fes este recuperat, cu oarece greutate, de deasupra sticlelor de „Biborţeni Forte”. La un moment dat, tânărul înalt se consultă telefonic cu cineva. O persoană de sex feminin. Un blond foarte agitat se întinde spre urechea cu telefon a amicului şi solicită tare: „Şi nu uita să-ţi dai jos mustaţa!”. Tot grupul se amuză cu sughiţuri. Când îi văd ultima oară, pagoda cumpărăturilor tinerilor se înălţase grozav de bine: cartofi, banane, struguri, pahare de plastic, şerveţele de hârtie, caserole cu mici şi ciocănele de pui, fructe de mare, şampanie şi, din nou, seminţe şi bere.

Maritimo

S-a deschis „mall”-ul Maritimo. Un orăşel comercial, la marginea de nord a Constanţei, închis între ziduri şi acoperişuri albe, doldora de cofetării, cafenele, restaurante, dar în special de magazine: îmbrăcăminte, încălţăminte, cosmetice şi parfumuri, bijuterii, animale de companie, electronice, vinuri şi spirtoase etc. Ca să nu pomenesc şi „hypermarket”-ul din incintă.

Însă Maritimo este şi parc şi spaţiu pentru expoziţii, concerte şi alte evenimente mai mult sau mai puţin artistice. E o grădină protejată de intemperii, cu alei largi, şerpuitoare, pavate cu gresie deschisă la culoare, copaci artificiali, bănci pentru relaş, havuzuri, ronduri şi pete florale nu lipsite de gust şi imaginaţie. Curată, caldă, luminoasă, aerisită. Cu jandarmi binevoitori şi femei de serviciu prompte. Toate astea sunt, în primul rând, instrumente de marketing. La fel este muzica ce răsună tonic din boxele invizibile. Ştiţi, bineînţeles, povestea cu vacile care dau mai mult lapte dacă Beethoven sau Chopin se aud, surdinat, în grajd. Poate e adevărată, poate nu, cert e că specialiştii în vânzări cred în ea şi o aplică, cu modificări ale melopeelor şi aici. Pe scurt, „mall”-ul este o „găselniţă” negustorească, desigur occidentală, o modernă cetate a consumului, în care patronii joacă majoritatea cărţilor pe miza „mulsului” vizitatorilor de bani.

Am văzut Maritimo într-o dimineaţă obişnuită – liniştit şi aproape pustiu – şi în după-amiaza zilei naţionale, plin ochi de oameni de toate vârstele şi, datorită unei scenete dansante cu un  Moş Crăciun graseiat şi câteva „crăciuniţe” voluptoase, zgomotos şi dezlănţuit ca o navă spaţială în vrie. Lăsând la o parte chichirezul unor „instalaţii” precum aceasta cu Moş Crăciun, dinspre vizitatori, prospeţimea aerului, limpezimea, curăţenia, „mezanplasul” „mall”-ului compun ceea ce înseamnă normalitatea „shopping”-ului. M-am mirat să constat, la aproape toţi cei pe care i-am chestionat cordial, dar fără frivolitate, fie ei prieteni, colegi, ori simple cunoştinţe care au vizitat Maritimo, că această normalitate e percepută ca ceva formidabil. Oare de ce?

Răspunsul meu este că, în mod trist, în Constanţa ne lipseşte, pentru o bună comparaţie, firescul spaţial al cumpărăturilor. Nu avem locuri de normalitate a cumpărăturilor, mai exact, avem puncte, dar nu şi zone de normalitate, spaţii cu un contur mai larg, artere comerciale în genul frumoaselor străzi Republicii din Braşov şi Nicolae Bălcescu din Sibiu. Din ce ne spun bunicii şi ne arată cărţile poştale vechi, bulevardul Carol de altădată, Tomis-ul de azi, între Hotel Grand şi Piaţa Ovidiu, cu firmele colorate ale prăvăliilor şi copertinele vârstate, întinse până la marginea trotuarului pentru a proteja deopotrivă mărfuri şi clienţi, era un astfel loc de firesc al târguielilor. Dar azi?

Teoretic ar fi zona pietonală a străzii Ştefan cel Mare. Dar, plină de praf, noroi sau gheaţă (în funcţie de situaţia atmosferică), bântuită de grupuri canine în plin fuleu sau în toropeală vecină cu descompunerea, de pungaşi talentaţi, cerşetori de ambe sexe şi insistenţi vânzători de telefoane mobile la preţ de chilipir, numai potrivită cumpărăturilor nu e. Iar asta nu e tot. Pe Ştefan cel Mare îţi aţin calea tineri înfipţi şi vizionari care văd în tine, sau în copilul tău, o viitoare stea a „modeling”-ului, aşa că îţi aranjează rapid, contra unei taxe modice, o şedinţă foto. Înfundate de chiştoace şi pucioase greu de identificat, ţâşnitorile par să fie eprubete ale unor experimente chimice stradale deosebit de interesante. Sub pavajul ondulat al străzii, sau surpat de-a dreptul, ghiceşti, în timp ce-ţi priveşti pantofii stâlciaţi, o intensă activitate telurică. La răstimpuri, puşti impetuoşi se pripesc în jurul unei mingi de fotbal şi te prind, fără să vrei, în miuţa şi în visul lor de a deveni Hagi sau Bănel Nicoliţă.

Colinde

De sărbătoarea Naşterii Domnului, în afara câtorva grupuri de copii debordând de vervă şi tupeu, în general ţigănuşi, ne  colindă şi un grup de patru adolescenţi care, după îmbrămintea sobră, par elevi de seminar. Îşi dreg şi sincronizează vocile, după care cântă minunat, polifonic trei-patru colinde. Printre ele „Steaua sus răsare”, una dintre cele mai frumoase ascultate vreodată de mine. Unul dintre băieţi are un caiet grosuţ cu coperte roşii, pe care îl ţine în aşa fel încât, la nevoie, fiecare să-şi poată arunca privirea pe paginile lui. În timp ce soţia scotoceşte portmoneul, sub un pretext nevinovat le cer voie să răsfoiesc caietul. Scris îngrijit, cu cerneală albastră, e plin de rugăciuni, cateheze, versuri, notiţe personale. Atât de rufoase îi sunt marginile încât mi-e clar că e foarte vechi. Posesorul îmi mărturiseşte că a aparţinut unei rude îndepărtate, dar simt că are rezerve în a-mi spune mai multe. Îi înapoiez caietul, cântărindu-l încet în mână şi mă gândesc la o frază a Virginiei Woolf: „ce rămâne e cel mult o fantasmă, pâlpâind himeric, o viaţă de cuvinte pe buzele celor vii”.