Alegeri

Acum mai multe zile, un pic după prânz, soneria care anunţa sfârşitul orelor de curs m-a găsit în colţul de vest al liceului, în dreptul ieşirii elevilor. Gardianul înalt şi taciturn a descuiat lacătul şi a îmbrâncit scurt poarta de sârmă. Ţumburuşul broaştei a cedat, iar scările care urcau spre stradă s-au umplut de mersul domol al elevilor. Uşurare, mulţumire, preocupare, amărăciune, aplomb, nerăbdare, ostilitate, stinghereală, blazare, splin şi multe altele, o bună parte din ceea ce poate fi enunţat la capitolul reacţie umană faţă de lume era prezentă pe feţele adolescenţilor. Copiii din clasa a 5-a au ieşit printre ultimii, adăugând sfială şi veselie pe lista emoţiilor.

Bine fixat în spate şi burduşit cu caiete, manuale, culegeri, atlas geografic, penar, set de creioane colorate şi trusă de echere, ghiozdanul băiatului meu era o raniţă de soldat pornit decis în războiul împotriva ignoranţei. Prinsă de una dintre curelele ghiozdanului, o panglică roşie flutura în vânt, precum codiţa unui papagal Macao. Festonată cu atenţie, mătasea panglicii conţinea un îndemn scris caligrafic cu pastă aurie: ”Votaţi Ima!”.

– E din campania electorală, mi-a surâs băiatul.

O frază scurtă, dar o lovitură cu mult efect, recunosc. Mi-a explicat apoi cu răbdare că, întrucât orice grup are nevoie de un şef şi cum votul liber e cea mai bună metodă de alegere a lui, el şi colegii lui primeau şi analizau cu atenţie ofertele candidaţilor. Câteva zile de atunci am urmărit cu luare-aminte efortul democratic al copiilor.

Demnitatea de şef de clasă a fost foarte jinduită, iar „concursul” a suscitat mult interes printre pici. (Se prea poate ca un motiv să fie acela că tocmai făcuseră la istorie minunata Atenă a lui Pericle.) Nu mai puţin de opt elevi s-au înscris în competiţie, unul luase acţiunea în glumă, dar ceilalţi şapte au fost foarte serioşi. Orele de dirigenţie şi recreaţiile au constituit ocaziile prezentărilor. Competitorii au ţinut mici discursuri în faţa colegilor şi au răspuns la întrebări. Unii s-au ajutat de afişe cu figurile lor mici şi zâmbitoare, de fluturaşi sau de alte instrumente inedite: pixuri şi panglici inscripţionate. S-au făcut promisiuni: excursii în ţară şi în străinătate, pizza în ultima zi de vineri din lună, vizionări de filme, ieşiri în natură cu jocuri şi hamburgeri, concursuri de pictură, fotografie şi cultură generală, acvariu, animal de companie al clasei, vizite acasă la colegi. Unul a vorbit de consultarea „adunării generale a clasei”, iar altul a făgăduit un „cod al bunelor purtări”. Atâtea voci şi firicele de energie trebuiau stăpânite, aşa că şefa interimară, numită de diriginta clasei la începutul anului şcolar, şi-a intrat, cu tact, în rol.

S-a votat într-o atmosferă plină de entuziam. Foile cu numele candidaţilor şi bifa pe cel preferat au încăput într-un vas stacojiu din plastic, fost sediu al unei plante agăţătoare, înainte de a fi aşezate pe catedră, în opt teancuri cu înalţimi diferite. M-am întristat la gândul celor care au pierdut, dar m-am bucurat nespus împreună cu aleasa şi al ei simplu “Mulţumesc!”.

Iubire, fată, poezie

EPICAC a fost un computer foarte puternic, cu dimensiuni şi caracteristici speciale. Fusese proiectat de o echipă a faimoasei Facultăţi de Fizică a Universităţii Wyandotte (echipă condusă chiar de doctorul Ormand von Kleigstadt), pentru calculul precis şi rapid al traiectoriilor rachetelor de atac ale SUA. Îşi făcea treaba foarte bine deşi, spuneau perplecşi specialiştii, era cam ”leneş şi clicurile răspunsurilor lui aveau o neregularitate ciudată, ca un soi de bâlbâială”.

Dar lenea şi bâlbâiala au dispărut în momentul în care, după ce înţelesurile cuvintelor iubire, fată, poezie i-au fost introduse în memorie, a început să scrie… versuri. Din nenorocire, nu peste mult timp, computerul este avariat iremediabil. Scurtcircuit. În mapele generalilor americani şi pe mesele operatorilor lansatoarelor au rămas soluţiile fără cusur calculate de EPICAC pentru traseele rachetelor, „din orice loc de pe Pământ până la al doilea nasture de jos al paltonului lui Joe Stalin, dacă era cazul”. Iar din scurta lui activititate de poet au rămas mai multe versuri. Printre ele un sonet „simplu şi imaculat”:

„Iubirea e un şoim cu gheare de velur,
Iubirea e o piatră cu inimă şi vintre,
Iubirea e un leu cu dinţii de satin;
Iubirea-i o furtună cu frâie de mătase”.

Notă. Alte informaţii despre EPICAC, inclusiv despre circumstanţele distrugerii lui, la Kurt Vonnegut, în lucrarea cu titlu sibilin ”Bun venit printre maimuţe” (Humanitas, 2008).

Prietenul Iorga

Când şi când primesc la birou vizita unui domn în vârstă, vechi cititor al bibliotecii. Născut în Constanţa, domnul Zaharia a fost inginer agronom şi a lucrat, după spusele domniei sale, în CAP-uri şi ferme ale agriculturii comuniste din multe zone din ţară: cîmpia Dunării, valea Hârtibaciului, Balta Brăilei, dealurile Bârladului şi, evident, Dobrogea. „Am iubit şi am învăţat pământul”, mi-a spus odată, „dar l-am siluit îndelung, ca o brută, cu fertilizatori chimici, pesticide, culturi intensive şi câte şi mai câte”.

Înalt, puţin adus în faţă, blajin, întotdeauna cu un acoperământ al capului potrivit stării vremii şi cu o demodată mapă subţire, din piele, la subsuoară. Citeşte în general istorie, memorii şi studii de etnografie, dar împrumută şi literatură, cel mai adesea „Cărţile de pe noptieră” de la Humanitas. Nu de puţine ori îmi împărtăşeşte însufleţit ideile notate într-un caiet de elev cu foaie velină.

– De ce citiţi, domnule Zaharia? Ce mai găsiţi în cărţi?, l-am întrebat hâtru acum câteva zile când, în ciuda frigului şi a străzilor înzăpezite, venise la bibliotecă.

– Mă crezi că semnele de pe pagină sunt singurele pe care le mai înţeleg? Nimic din ceea ce se întâmplă în jur nu mai are vreo noimă pentru mine. Nu înţeleg emisiunile tv, nu înţeleg reclamele, nu-mi înţeleg nepoţii şi nici creştinii de-un leat cu mine. Îi înţeleg însă foarte bine pe prietenii Iorga şi Djuvara, a adăugat râzând.

Mustăţi

Se face un veac de la moartea lui Ion Luca Caragiale, prilej de evenimente comemorative care mai de care, dar şi de scrisori electronice despre scriitor, personajele sale şi relaţia lor cu oameni de azi. De la un amic primesc următoarea tânguire: ”nu mai sunt mustăţi ca a lui conu’ Iancu”.

Miere

E frig de crapă pietrele, vântul e cumplit, chiar la o scurtă ieşire din casă ne degeră picioarele şi mâinile, lacrimile pricinuite de rafale ne îngheaţă pe obraz, nasul face ţurţuri, genunchii troznesc. Crainicii TV prind ocazia şi ne servesc câteva figuri de stil: „plaja e o dantelă de gheaţă”, „portul Tomis pare de cleştar”, „o fâşie de sticlă s-a întins pe mare, mulţi metri de la mal”, „apa mării este ca mierea”, „acolo unde astă-vară se lăfăiau turiştii e acum un deşert alb şi rece”.

Despre stabilopozi nu au suflat o vorbă, dar, din ce am văzut la televizor, păreau primeniţi cu indispensabili satinaţi.