Arhivele lunare: martie 2012

Deţinuta

Standard

Film documentar despre viaţa deţinuţilor de la penitenciarul Poarta Albă. O tânără oacheşă, condamnată pentru tâlhărie, îşi fereşte privirea de lentila camerei de filmat. Vorbele îi sunt răzleţe, înşirate rar şi tremurat pe firul gros al amărăciunii: ”Într-o zi am ieşit la muncă dincolo de zidurile închisorii şi am văzut oameni. Oameni care mergeau la servici sau îşi duceau copiii la şcoală. Am văzut oameni normali şi m-am speriat. Am fugit de ei ca un animal.”

Vecini

Standard

Puterea obişnuinţei şi, poate, a timidităţii sociale: cu fiecare dintre puţinii vecini cu care schimb mai mult decât salutul ritual, am doar un subiect de discuţie, dar subiectul diferă de la o persoană la alta. Sunt, cu alte cuvinte, monocrom în relaţie cu fiecare în parte, dar policrom per ansamblu.

De pildă, cu un vecin suferind de astm vorbesc despre fotbal. E suporter al echipelor Farul,  Barcelona şi Internazionale Milano, înfulecă aproape orice meniu al canalelor de sport şi, dacă vreau, mă pune la curent nu doar cu rezultatele meciurilor din ţară, dar şi cu cele din Spania, Anglia, Italia. Mereu cu săpăliga în mână, vecinul dinspre miazăzi, pensionat recent, gras dar viguros, îmi dă scurte lecţii de cultivare a plantelor şi de combatere a melcilor cu sau fără casă. Nu conteneşte să se mire, compătimitor, de faptul că brazdelor de cartofi, ceapă şi ciuşcă din grădina mea le-au luat locul gazonul şi arbuştii ornamentali.

Un lector la o universitate particulară nu tocmai grozavă, îmi contrează amical ideile despre educaţie, iar un domn care plimbă un Pechinez simpatic, îmi vorbeşte nostalgic despre serenitatea pierdută a străzii noastre, odată cu mutarea ici şi colo a unor familii extinse de ţigani. (De regulă îi ţin hangul.) O doamnă pe care am cunoscut-o cu mai bine de zece ani în urmă, pe vremea când îmi plimbam copilul cu căruciorul prin cartier, mă chestionează invariabil despre situaţia băiatului: ”E sănătos?  Se descurcă la matematică? Mai face scrimă?”.

Din când în când, scot din rafturile bibliotecii unde lucrez cele mai recente volume de drept administrativ şi le împrumut unei ambiţioase şi foarte ocupate tinere, care locuieşte în capătul străzii noastre. Nu vorbim decât despre doctorat: comisii şi profesori,  cursuri, examene şi referate, originalitate şi plagiat, recunoaştere socială şi legală, citări şi abrevieri latine.

Politică? Discutam chestiuni politice cu un şofer de taxi, care citea toate ziarele centrale şi locale importante şi care avea o surprinzătoare şi reconfortantă apetenţă pentru lucrurile bune pe care le sesiza în jur. Taximetristul s-a mutat însă în Spania acum câţiva ani.

Liceu

Standard

Câţiva dintre foştii mei colegii de liceu şi-au pus în cap să strângă promoţia pentru aniversarea a 25 de ani de la absolvire. Nu e deloc un lucru uşor, având în vedere că am fost o serie mare, din cei 288 de admişi în clasa a IX-a, să tot să fi absolvit 220-240. (Ca peste tot, unii au rămas repetenţi, iar alţii au căzut la treapta a II-a. Au fost şi unii care s-au transferat, fiindcă nu le-a priit regimul cazon al Liceului Militar de Marină „Alexandru Ioan Cuza”. Am înghiţit şi eu cu noduri „dieta”, dar am rămas.) Cât despre împrăştierea generaţiei noastre, cu certitudine e planetară. Dar ceva-ceva se poate face, „măcar o sută dacă ne vedem şi tot e bine”, mi-a spus cu încredere unul dintre organizatori.

Fiindcă mesajele (entuziaste) se schimbă, în principal, pe Facebook, nume şi figuri îmi trec prin faţa ochilor, pe ecranul computerului. Unele îmi deşteaptă amintiri amestecate, dar altele (multe), oricât îmi muncesc memoria, rămân opace, păstrând totuşi promisiunea unei viitoare fulguraţii. Văd şi câteva fotografii din vremea liceului, poze de grup ale unei clase paralele, făcute chiar în sala de curs. Recunosc băncile lucioase pe tăblia cărora încăpeau, înaintea testelor importante, complicate formule sau pasaje scrise mărunt cu creionul, dulapurile metalice în care ne păstram manualele şi caietele, ferestrele mari care dădeau spre buluceala pitorească de case, coteţe, şoproneţe, corcoduşi şi bolţi de căpşunică a cartierului Coiciu. Recunosc şi frizura pe care ne-o doream toţi LMM-iştii pe atunci: părul tuns scurt deasupra urechilor şi la spate, dar calota plină şi înfoiată ca un dediţel de mare. Liceul a fost desfiinţat pe la sfârşitul anilor 1990, probabil din lipsă de candidaţi şi, din câte ştiu, clădirea lui masivă a fost populată de diferite instituţii ale Marinei Militare.

Două dintre ultimele mele amintiri din liceu. Prima e de la festivitatea de absolvire: sunt cu colegii de clasă, pe treptele dinspre strada Dezrobirii ale liceului, puternic luminate de soarele de iunie. Îl înconjurăm cu sfială, pentru o fotografie, pe Vladimir Bălănică, proful de română. „Cu Bălănică, cel cu fixul său la Eminescu” am scris atunci pe spatele fotografiei, cu gândul la întâlnirea însemnată pe care ne-o mijlocise cu atâta fantezie.

A doua e din toamna de după absolvire: sunt pe holul din faţa direcţiunii şi cancelariei liceului, hol răcoros cu drapel bine luminat şi soldat omagiindu-i simbolistica (cutezanţă, slavă, strămoşi, patrie etc.) prin fixitate atroce. Aştept singur, probabil pentru a ridica diploma de bacalaureat sau alte hârtii, când apare doamna Eleonora Ciobanu, profesoara noastră de fizică pe perioada întregului ciclu liceal. Înaltă, îmbrăcată elegant ca întotdeauna, cu capul dat uşor pe spate, sobră, dar cu vocea mângâietoare. Cu toate că e destul de în vârstă, semnele unei frumuseţi expresive sunt încă prezente pe chip. Plocad de uitare, văl de întuneric peste subiectele discutate. Ceea ce nu am uitat e felul firesc şi binefăcător de a mi se adresa ca unui om matur, un om cu soarta lui, cu apetiturile lui, cu libertatea lui. Tânăr fiind, rareori am mai întâlnit reacţia asta.

Pisici

Standard

Gazi, una dintre mâţele noastre, e în călduri, o bună ocazie pentru ea, dar şi pentru noi, de a cunoaşte comunitatea cotoilor din vecinătate. Remarc mai întâi că loviturile de mătură care altădată ar fi trimis motanii îngroziţi peste zăplazuri, acum abia dacă le provoacă o deplasare domoală, urmată de o repliere după colţul casei sau în spatele unui copac. Mă izbesc handicapurile: un cotoşman robust e şchiop, altul, care şi-a făcut obiceiul să doarmă printre lemnele de sub şopron, are un ochi urduros, închis. Un motârlan cu blana neagră, despre care aflu de la băiatul meu că poartă numele de Mefisto, are o ureche franjurată rău şi sângerândă, iar un altul e scurt de coadă ca un linx. Mă impresionează un motan tărcat cu părul lung şi frumos pieptănat care, dintr-un anume motiv, nu pare să aibă mare trecere la tânăra pisică. Reţin şi următoarea imagine: Gazi cocoţată pe unul dintre stâlpii gardului de tip fermă de pe latura de sud a curţii, iar curtenii răspândiţi în jurul ei pe ulucile orizontale ale gardului, ca notele muzicale pe un portativ al dorinţei.

Mărţişor

Standard

De câţiva ani buni, în săptămâna de dinaintea zilei de 1 Martie, un mic târg de mărţişoare are loc în grădina din faţa Muzeului de Artă Populară din Constanţa. 2012 a respectat tradiţia: câţiva artişti şi meşteşugari constănţeni şi-au aşteptat clienţii, bocănind îngheţaţi vechiul pavaj de cărămidă maronie. Nu mai e de mult o plăcere să mergi pe străduţele Peninsulei: e mizerie, carosabilul şi trotuarele sunt sparte, casele prăbuşite seamănă cu cariile dintr-o gură neîngrijită cu anii, oamenii par făcuţi din iritare şi necuviinţă. Pentru jumătate de oră însă, cele 7-8 mese cu mărţişoare au avut darul de a mă desprinde de lumea din jur și de a mă transpune în cea plină de fantezie a podoabelor cu fir roşu şi alb, aducătoare de noroc.