Câteva berze trec fără zgomot pe deasupra cartierului nostru. Zboară atât de jos, încât reuşesc să disting penele din extremităţile aripilor, desfăcute ca nişte degete negre, ameninţătoare. Curenţii le poartă lent către orizontul în combustie al apusului. Fără a da din aripi se apropie şi se depărtează una de alta într-un cadril mut al epuizării. Cobor faţa de la cerul înalt, rămas gol în urma păsărilor, şi dintr-o dată mă copleşeşte potopul pestriţ de zgomote familiare ale pământului.
De domnul A. L. nu mai ştiam nimic de la terminarea liceului. Pe atunci era maistru militar, unul pretenţios, grav, cu morgă. În timpul săptămânilor de practică din, cred, clasa a X-a, ne-a învăţat să folosim strungul şi să facem şuruburi de diferite mărimi. După evaluarea abilităţilor noastre de strungari ne-a ţinut un mic discurs ampolos despre omul „multilateral dezvoltat”. – Matematică şi fizică? Da, dar şi niţică prelucrare prin aşchiere, oleacă de lucru cu bomfaierul şi ciocanul. Geografia lumii şi „O scrisoare pierdută”? Fie, dar nu fără o sistematică şi musai utilă încordare fizică. Spectacolele „artistice” fără haz din aula liceului ne-au arătat cum stă treaba cu multilateralitatea: sub luminile rampei, maistrul se releva drept un declamator straşnic de poezie patriotică.
L-am revăzut recent, cu ocazia unei lansări de carte. A solicitat microfonul şi, atent la pudra nimbului său, s-a recomandat asistenţei: Preşedinte al Cenaclului literar ”Mihail Sadoveanu” din cadrul Cercului Militar Constanţa.
Un cenaclu literar e un atelier care şlefuieşte chemarea pentru litere a ucenicilor şi, ca atare, pivotează în jurul unui „meşter”, în jurul unei persoane cu judecată critică atestată, care are şi generozitatea de a se pune la dispoziţia începătorilor. Aşa au fost Lovinescu pentru „Sburătorul”, Manolescu pentru Cenaclul de luni, Ovid Crohmălniceanu pentru Cenaclul „Junimea”, Mircea Martin pentru „Universitas”, Marin Mincu pentru „Euridice”, Mircea Cărtărescu pentru Cenaclul Litere şi exemplele pot continua. Îndrumători, coordonatori, mentori.
Dacă Cenaclul „Sadoveanu” din urbea noastră are un astfel de îndrumător autentic, acela nu este domnul A. L. Dumnealui e meşter în şuruburi şi recitări de tranşee, dar nu are niciun fel de creaţie literară, nici măcar vreun prizărit de articol. Şi nici vreun talent upanişadic al domniei sale nu e certificat de cineva. Dar dumnealui e Preşedinte. La ce bun un preşedinte de cenaclu literar? Ce face el de fapt? Nu ştiu. Mai important pare a fi ceea ce face cenaclul pentru preşedinte: îi oferă prestigiu. Prestigiu de două parale, suficient însă pentru a extazia o mână de mătuşi pe la botezuri sau alte crăpelniţe de cartier.
Mâţişorii salciei pitice s-au umflat şi au înflorit înainte ca ceilalţi arbori din vecinătate să dea semne de trezire la viaţă. Câteva zile salcia a fost tentaţia grădinii: sub soarele amiezii, sute, mii de albine i-au colidat frenetic mugurii pufoşi, culegând pulberea staminelor ca nişte perceptori zeloşi. Chiar una dintre pisici a lenevit, în răstimpuri, la rădăcina salciei. (Atrasă de zumzăit? Căutând compania vietăţilor? Gândindu-se că poate îmbuca vreo insectă?)
Acum însă mugurii s-au decolorat şi pleoştit, iar albinele îi ocolesc. Numai o buburuză roşie stă împăcată pe un bumb scămoşat, doar puţin mai mare decât ea, precum Micul prinţ pe planeta lui cu patruzeci şi trei de asfinţituri.
Competiţie fotbalistică pentru elevii Şcolii Generale Dan Barbilian. Curtea şcolii, devenită teren de fotbal, e chiar sub geamurile biroului meu, aşa că pot urmări înverşunarea jucătorilor şi jucătoarelor (echipele sunt mixte) şi săriturile vesele ale unei mingi cafenii. Nu lipsesc publicul şi încurajările. Spectatorii stau cu soarele în faţă, răsfiraţi pe latura lungă, dinspre şcoală, a terenului. Din mijlocul lor, clocotul continuu a două grupuri de fete injectează vigoare în trupurile favoriţilor. Dintre „strigătele de luptă” ale galeriilor culeg un distih fudul: „Foaie verde de trifoi/ Suntem mai frumoşi ca voi!”.
Aglomeraţie la casieria UPC din cartierul meu: trei cozi liniştite se arcuiesc în încăperea cu ferestre franţuzeşti. Am în buzunar o scrisoare ce-mi vorbeşte strident de rezilierea contractului într-un termen foarte scurt, în caz de neplată. Mă aşez abătut în extremitatea unuia dintre şiruri, şir care se termină în biroul portocaliu al unei casiere cu voce copilărească. În faţa mea e un tip solid. Pe mâneca stângă a jachetei lui albastre e cusută emblema Direcţiei Vămilor. Îndată după mine vine o tânără care răspândeşte un miros plăcut de lăcrămioare.
De pe cartonul lucios al unui afiş imens, râde cu poftă, nebăgat în seamă de nimeni, Horia Brenciu. Graţie intrigii brutale a unui film turcesc, o plasmă de perete aspiră spre dreapta privirile câtorva dudui. Din faţa ghişeelor se aud clar nume de persoane şi de străzi: „Neagu – Valea Albă”, „Constantin de pe Bujorului”, „Varga – strada Mugurului”. Recitările, din picioare şi cu ochii plecaţi către funcţionarele aşezate, au aerul dezagreabil al predării unei teze inconsistente.
Nu îmi plac îngrămădirile de oameni, fie ele şi temperate, prins în ele îmi vine în gând o expresie a cărei sursă am rătăcit-o: „un elan înnămolit într-o mlaştină”. De obicei, o coadă care înaintează melcuit e un mojar în care se amestecă monologuri justiţiare, pledoarii pentru căderea guvernului sau doar a vreunui ministru, temeri întunecate referitoare la prăbuşirea străzii Traian ori la „foamea” găurilor negre din tunelurile Elveţiei, lamentări despre gunoiul lăuntric (al celorlalţi), zeflemele la adresa garderobei dnei Elena Udrea şi encomioane agăţate de haina de camuflaj a dlui Mazăre, argumentaţii şontâcăite şi perplexe pentru confiscarea averilor prelaţilor şi pentru reinstituirea pedepsei cu moartea, digresiuni despre criză, clăbuc fotbalistic. Ei bine, nu! Coada noastră se prelinge lent către izbăvitoarele mese portocalii, dar nimic de acest gen. Cei mai mulţi îşi ţin gândurile pentru ei, iar asta mă consolează un pic.
Vara indiană a cugetului meu dispare însă în momentul în care vameşul masiv ajunge la ghişeu. E cătrănit rău pe „mediabox” (orice ar fi asta), vrea mai multe programe TV, de fapt mai puţine la calupul muzici şi mai multe la cele de sport şi „de discovery”. Funcţionara: „Nu se poate.” Vameşul: „Sunteţi în evul mediu.” Nu îl satisface nici viteza de „upload” a legăturii la Internet: „Deci, eu am câte ceva de arătat amicilor şi … nu pot. Înţelegeţi?!”. Tergiversări, sublinieri pe pliante, comparaţii, surescitare. Fugit tempus. Celelalte cozi înaintează binişor. Bărbatul revine la „serviciile de televiziune” şi se decide pentru două „mediabox-uri”, fiecare doldora de canale sportive. Aşa, într-o doară, solicită şi garnitura de canale de divertisment concupiscent, „pasione”. Contract nou, lectură cu degetul, explicitarea cuvîntului „incertitudine”, semnături, satisfacţie nedisimulată: „Chiar mersi, doamnă!”.
Blogul lui Alexe 