Zbateri

Standard

Călătorie cu autocarul în Capitală. Un pic după Feteşti facem un binevenit popas lângă autostradă. Doi câini lihniţi şi un vânt surescitat îmi ţin companie, primii adulmecându-mi sandvişurile, cel din urmă poftind la ambalaje. Căţeii primesc câte ceva, vântul nu. Nu-mi bat însă capul, fură el destul de la alţii. În punctul în care îşi reia paralela cu şoseaua, după ce a ocolit popasul, gardul din sârmă galvanizată care protejează autostrada face un unghi obtuz. Într-acolo grăbeşte suflarea acvilonului ambalajele multicolore smulse din mâini mai puţin grijulii. Prinse în năvodul metalic, puzderie de hârtii şi pungi soioase se zvârcolesc îndârjite, ca un stol de făpturi funeste.

2 răspunsuri »

  1. intamplator sau nu chiar astazi am citit undeva, ceva care mi-a atras un pic atentia, anume ca vantul este cel mai bogat… pt ca oamenii arunca in vant vorbe,bani,sperante,iubiri…
    mi-ar placea sa stiu ca exista un navod si pt astea, pt ca noi, oamenii neputinciosi, realizand ce aruncam sa mai putem recupera cate ceva prins in navod

  2. Foarte frumos si foarte adevarat ce spui, Petronela!
    Poate ca vantul duce uneori, departe de noi, iubiri si sperante, dar tot el e cel care ne usuca lacrimile, cand ramanem fara ele.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s