Catarge

Întâlnire amicală cu un grup de foşti colegi de liceu, la restaurantul Terasa Colonadelor: 25-30 de bărbaţi, cei mai mulţi ofiţeri de marină, comercială sau militară, în jurul unei mese lungi, din lemn lăcuit, sub o galerie de iederă şi caprifoi. Cu câţiva, care mi-au fost colegi şi în facultate, întreţin o legătură palidă, pe alţii însă nu i-am revăzut de la terminarea liceului. Ne tatonăm cu întrebări convenabile şi uşoara stânjeneală iniţială se topeşte.

Comandăm sticle, umplem pahare, ciocnim. Vorbim tare pentru a birui dihăniile sonore care se scurg necurmat din saloanele localului. Facem poze şi evocăm amintiri suculente. În mod surprinzător, deşi au trecut 25 de ani, amintirile sunt chiar după colţ, a fost de ajuns să văd câteva figuri pentru a descuia pliul memoriei în care se afla pitulată cronica personală a celor patru ani de liceu. Patru ani care n-au însemnat doar profesori, manuale şi lecţii, teze şi note, practică agricolă şi spectacole în onoarea conducătorilor „iubiţi”, filme video şi „reuniuni” dansante, ca pentru orice licean al anilor 1980. Au însemnat şi dormitoare elefantine în care ne lipsea intimitatea, şi omniprezente sonerii stridente, şi înviorare zilnică, înainte de răsăritul soarelui, şi nopţi de planton, cu contabilizarea bocancilor drept sarcină centrală, şi mese îngurgitate contra cronometru, şi variate umilinţe încadrate la categoria „ordinelor care nu se discută”, şi uniforme roase de câteva generaţii, şi bilete de învoire în oraş, deloc uşor de obţinut, şi pas de defilare, şi ofiţeri cu purtări de raşpile, şi gradaţi încredinţaţi că odată cu tresele au primit şi dreptul de a abuza.

E fără dubiu că avem gusturi, pasiuni, morale, conturi, vieţi diferite, iar nodul care ne leagă e slab. Însă nu e desfăcut. Suntem la jumătatea vieţii, vârsta la care unii psihologi plasează un acut zbucium sufletesc. Mă întreb dacă vreunul dintre noi e prins în asfixia vieţii deşarte sau în vârtejurile şuvoiului social. La lumina felinarelor colonadei observ feţele colegilor. Firele albe au dat buzna în părul şi bărbile celor mai mulţi. Dar, niciun catarg nu pare frânt de valuri şi vânturi, îmi spun zâmbind. Limbile reci ale nopţii se întind peste noi, printre braţele contorsionate ale iederei. Trag în piept parfumul florilor descopciate de caprifoi şi mă las ușor pe toboganul musaferelei noastre vesele: „Vinul!!”

Respiraţie

Strasbourg, iunie 2011. Pe străzile înguste ale oraşului vechi, strecurându-mă printre scaunele din faţa cafenelelor şi restaurantelor, remarc mersul elegant, gesturile graţioase, aproape scenice, vocea stăpânită şi feţele binevoitoare ale oamenilor cu care mă intersectez. Mă gândesc la bucuria simplă de a fi de care vorbea Petru Creţia, bucuria „te afla în lume şi nu în nefiinţă”, care înfrumuseţează viaţa mai mult decât orice foc de artificii.

Într-o patiserie, un mustăcios  jovial îmi serveşte un croissant cu ciocolată. Cuviinţa lui se asortează cu respiraţia străzii. Îl întreb cum se face că oamenii sunt atât de fericiţi astăzi. Face o mutră mirată, aşa că îi descriu faza cu mersul, vocea, gesturile, figurile. „Je sais pas”, răspunde după o meditaţie de câteva secunde, ușor neîncrezător în descoperirea mea.

Graffiti

Graffiti pe marginea autostrăzii Bucureşti – Cernavodă. Rapidă sistematizare:

Călătorul microbist: „Iubesc doar Farul”, „Hai Steaua!”, „Becali, pleacă!” (de la Steaua, n.m.), „Singuri împotriva tuturor” (slogan al suporterilor echipei Rapid Bucureşti)

Călătorul etnic şi profetic: „Armanlu nu cheari”

Călătorul scandalizat: „Pe ei!”, „Mama lor la toţi” (desigur de inspiraţie socaciană)

Călătorul precupeţ: „Mioare de vânzare” (plus un număr de telefon)

Călătorul unionist: „Basarabia – pământ românesc”, „Basarabia e România” (pe mai multe picioare de pod şi ziduri, dar scrise de aceeaşi mână, când îngrijit, când zorit)

Călătorul vestitor: „Mamaie, venim!”

Călătorul criptic: „You know us”, „Berceni” (scris la Feteşti)

Călătorul didactic: „Speak up, Romania!”

Călătorul chinuit: „Cătălina offfffff”

Grădina

Sub ploile lungi şi grele, grădina s-a sălbăticit
iarba a crescut peste măsură şi
buruieni semeţe au împânzit covorul lăţos
calc desculţ pământul abia zvântat
furnicile şi-au făcut muşuroaie roşiatice,
luând smocuri mari de gazon în stăpânire
puieţi sfioşi de cătină au răsărit sub arborii mamă,
pe traseele rădăcinilor apropiate de suprafaţă
spicele de raigras au făcut broboane de polen,
grădina pare stropită cu apă sfinţită
orfeoanele greierilor îşi transmit succesiv semnalele tăcerii şi reluării canonului
ramuri subţiri, din care viaţa se scurge lent,
săgetează pieziş şi palid coroanele copacilor
între mesteceni au înflorit câţiva maci: picături proaspete din venele vântului
tălpile picioarelor culeg exuberanţa grădinii,
precum acul de patefon metrul unei idile.

Diferenţă

Văzut recent „Totul despre Schmidt”, film din 2002, regizat de Alexander Payne şi inspirat de romanul omonim al lui Louis Begley. E greu de spus de ce este tulburător acest film despre un bărbat de 60 şi ceva de ani – interpretat de Jack Nicholson – rezervat şi modest, conştiincios şi cuviincios, pedant şi caraghios, şters, burghez până în măduva oaselor, rotunjor, cu părul „sare şi piper” rărit şi o şuviţă lungă cuprinzându-i bolta cheliei. Dar simţi cumva inefabilul stăruinţei lui de a trăi, şi de a trăi onest, chiar şi în capătul amar şi singuratic al vieţii. Scurt monolog al personajului principal: „Ştiu că suntem fragmente infime în marea schemă a întâmplărilor şi probabil că tot ceea ce putem spera de la viaţă este să aducem ceva diferit. Dar ce fel de diferenţă am adus eu? Ce anume este mai bun în lume datorită mie?”