Arhivele lunare: august 2012

Supa şi norii – Charles Baudelaire

Standard

Mica mea scumpă nebună îmi dădea să cinez, şi prin fereastra deschisă a sufrageriei contemplam nestatornicele arhitecturi pe care Dumnezeu le face din aburi, minunatele alcătuiri ale impalpabilului. Şi, contemplându-le, îmi spuneam: „Toate aceste fantasmagorii sunt aproape la fel de frumoase ca ochii scumpei mele frumoase, mica nebună monstruoasă cu ochi verzi”.

Şi deodată mă pomenii în spate cu o straşnică lovitură de pumn, şi auzii un glas înăsprit şi încântător, un glas isteric şi răguşit parcă de rachiu, glasul micii mele preascumpe, care zicea: „Nu-ţi mănânci odată supa, dracii tăi de negustor de nori?”

(Din volumul „Mici poeme în proză”, traducere de G. Georgescu)

Democraţie

Standard

Fragment din reportajul „Proful online: Ioan Ursu – Persona non grata”, realizat de Irina Szasz pentru Gala Premiilor TVR Cultural 2012. (Întrucât reportajul nu se găseşte pe net, mă văd nevoit să reiau episodul într-o formă care poate să difere de original, însă numai în detalii.)

Domnul Ioan Ursu, fost profesor de matematică la Colegiul Tehnic de Comunicaţii „N.V. Karpen” Bacău şi fost inspector general adjunct al judeţului Bacău, relatează o întâlnire veche de câţiva ani cu un personaj politic de vază, reprezentant al cetăţenilor bacăuani în Camera Deputaţilor. Venise vremea concursului pentru ocuparea posturilor de directori la şcolile şi liceele din judeţ, iar inspectorul general adjunct Ioan Ursu coordona desfăşurarea lui. În ajunul examenului, dl Ursu este poftit la biroul politicianului în chestiune. Pedant, deputatul cercetează foile cu unităţile de învăţământ şi persoanele înscrise la concurs, iar în cele din urmă decretează olimpian: „la şcoala A câştigă ăsta (şi bifează în dreptul numelui), la şcoala B, ăsta (iar bifă), la şcoala C, hmmm…., aici nu avem pe nimeni, poate fi oricine, dar în niciun caz cineva de la opoziţie. Trebuie văzut cine de cine ţine. Mai vorbim. La liceul X, câştigă ăsta. La liceul Y, ăsta” şi tot aşa, senin şi decis, până la ultimul aşezământ din listă.

„Mulţumim”, îndrăzneşte dl Ursu, „dar nu înţeleg de ce nu îi numiţi pur şi simplu în funcţii pe cei indicaţi? Ce rost are să ne mai agităm cu examenul? Timp pierdut, bani cheltuiţi…”

„Domnu’ Ursu”, reacţionează oripilat parlamentarul, „cum puteţi să spuneţi una ca asta? Cum puteţi să gândiţi una ca asta?? Înseamnă că habar nu aveţi ce este democraţia!”, conchide competent alesul.

Meniu

Standard

Vizită la Grădina Zoologică din Târgovişte. E foarte cald, aşa că multe animale moţăie în adăposturile lor de beton. Asta dacă nu au bazine cu apă, precum urşii, care se bălăcesc cu foc, evitându-se însă unul pe altul, ca şi cum ar fi certaţi. Din când în când ies din scăldătoare șiroind de apă, se scutură violent, apoi se odihnesc meditativi, la umbra copacilor din micul lor habitat cu graffiti sugerând vecinătatea munţilor. Un afiş ne pune la curent cu meniul urşilor, reţin micul dejun lejer, dintr-un singur fel de mâncare, bazat pe lactate, servit târziu, după ora 10, pentru a nu tulbura dulcele somn de dimineaţă (în sălbăticie, urşii bruni sunt animale nocturne): luni – mămăligă cu unt, marţi – budincă de griş cu marmeladă, miercuri – tăiţei cu lapte, joi – orez cu lapte, vineri – pâine cu gem, sâmbătă – paste cu lapte, duminică – biscuiţi cu gem.

Satul

Standard

Întoarcere în satul natal pentru o scurtă vacanţă. Într-una din seri, cedez rugăminţilor fiului meu şi pornim într-un tur al micii localităţi. Din curtea casei părinteşti o luăm la dreapta, de-a lungul şoselei ce taie satul în două părţi inegale.

Neaşteptat de coborât faţă de carosabilul negru, trotuarul e o încercare pentru picioarele noastre: neasfaltat, foarte denivelat, plin de pietre colţuroase de diferite mărimi. Şi fără alternativă pentru trecători. Însă lucrurile nu au stat mereu aşa, până pe la mijlocul anilor 1980, oamenii umblau pe poteci înguste care şerpuiau nu alături de şosea, ci dincolo de şanţul lat care strânge apa ploilor, lângă linia gardurilor. Domnul I.C., vecinul dinspre nord, se odihneşte pe capul de ciment al podeţului din faţa porţii sale. De departe, se uită lung spre noi dar când ajungem în apropiere întoarce brusc capul, ca şi cum o mână nevăzută l-ar fi tras neîndurător de perciuni. Tuşesc scurt şi spun „bună seara!” Nu primesc niciun răspuns, vecinul e înţepenit mai ceva ca sub răsuflarea unui urs. Păstrăm pasul, ştiu că în capul lui zvâcneşte o dispută de hotar cu tatăl meu, veche de mai bine de trei decenii.

Tiruri robuste trec în viteză pe lângă de noi, dislocând aerul încă fierbinte, ca nişte pistoane gigantice. În capătul uliţei Filipeştilor schimb câteva vorbe cu nea Marin, tatăl unui prieten din copilărie, tovarăş de joacă şi de păscut vacile în vacanţele de vară. Într-un moment de acalmie a traficului, traversăm şoseaua şi ne oprim în dreptul unei curţi cu o curioasă aglomeraţie de construcţii noi. Îl evoc pe fostul proprietar, nea Lisandru, care avea obiceiul să ne viziteze în serile de iarnă şi să ne citească câte ceva. Tatăl meu cam strâmba din nas când îl vedea scoţându-şi cartea din buzunarul surtucului, de cele mai multe ori un volum de basme ori de poveşti nemuritoare, însă bucuria noastră, a copiilor, era prea mare ca s-o curme. Iar nea Lisandru era un actor minunat. Chiar şi astăzi, când ascult teatru radiofonic, îmi vin în minte vocea mlădioasă şi ochii lui rotunzi, scăpărători în ritmul întâmplărilor citite, ca tăciunii sub suflul unor foale.

Şoseaua face un cot larg spre est, revine scurt spre nord şi coboară în valea Şuţei Mari, părăsind satul pe urmele Târgoviştei. Pe exteriorul cotului sunt grădiniţa şi şcoala. În copilărie, în faţa grădiniţei era un loc viran cu iarbă deasă, unde „băteam mingea” cu vervă teribilă. Notez cu amărăciune că astăzi i-a luat locul o livadă împrejmuită cu gard din fier forjat şi soclu îmbrăcat în travertin. Intrăm în curtea şcolii, zăbovind niţel înaintea obeliscului ridicat în amintirea sătenilor căzuţi în Primul Război Mondial. Numele ostaşilor abia se mai văd pe placa de marmură, iar rugina a găurit obuzele din colţurile careului de lespezi ce înconjoară monumentul. Curtea e plină de buşteni, scurtături şi mormane de rumeguş, magazia de lemne şi cărbuni e într-o rână, uşa ei mare scoasă din ţâţâni şi rezemată de gard. A dispărut prunul înalt şi răsucit, cu ramurile de jos tăiate, pentru a descuraja căţărarea, la umbra căruia doamna Eugenia Negoescu, învăţătoarea noastră, ne citea poezii şi fabule. Şcoala e neschimbată, doar lemnul vopsit în verde al ferestrelor a fost înlocuit cu PVC alb. „Nu are decât două săli de clasă”, îi spun băiatului meu, „iar noi învăţam grupaţi: clasa întâi cu clasa a patra şi a doua cu a treia. Nu-ţi închipui că stăteam înghesuiţi, eram puţini copii într-o generaţie, abia dacă depăşeam borna zece”. Fac mâna polată şi-mi arunc ochii pe fereastra clasei în care am învăţat. Pereţii sunt despuiaţi, iar băncile, hărţile, ghivecele, planşele sunt îngrămădite vag piramidal în mijlocul camerei, „ca într-o enigmatică instalaţie artistică”, îmi spun. Vechea şcoală, o clădire frumoasă din paiantă, cu parter înalt, pridvor sprijinit pe stâlpi de lemn sculptaţi, plin de cuiburi de rândunele, cu ancadramente decorate la ferestre, intrare boltită şi hol larg din care se deschideau de o parte şi de alta sălile podite, şubrezită de cutremure, a fost dărâmată prin 95-96.

Dincolo de şcoală, pe buza dealului, sunt biserica şi cimitirul, dar noi cârmim pe uliţa Şcolii, luând în ochi discul bine conturat al soarelui. Siluete apar şi dispar printre acareturile gospodăriilor, salutările mele primesc răspunsuri şi priviri mirate. Mă surprind ascultând zgomotul paşilor noştri pe pietrişul fin, întins recent, neînghiţit încă de lutul bătucit. La intersecţia cu uliţa Tufelor e o veche fântână cu roată de car şi acoperiş din şiţă, una dintre cele şase fântâni identice săpate după război, pentru folosinţa comună a sătenilor. De câţiva ani, gospodăriile au apă curentă, aşa că fântâna e abandonată, un capac greu din metal îi acoperă ochiul afundat, iar costreiul i-a împresurat ghizdul. La apropierea noastră, un guşter goneşte speriat pe tamburul scorojit al fântînii. Din spate ne ajung chiotele războinice ale câtorva copii, care îşi strunesc cu multă pricepere poneii cu pedale. Între două potpuriuri, în care recunosc urlete de lupuşori şi chiţăit de guzgani la ananghie, ţâncii ne dau cu seriozitate „bună seara”.

Schimbăm direcţia pe uliţa Popii, mai îngustă şi mai umbroasă decât toate celelalte uliţe ale satului, gardurile ei vii înmoaie zgomotele înserării. Mircea e fascinat de poreclele sătenilor, a nu-ştiu-câta oară i le recit cu pauze lungi: Godoaie, Badu, Mâţica, Covrig, Poplesică, Neci, Mielu, Jupuita, Presiune, Lăudici, Bedreagă, Oiţa, Baboi, Bujie, Luleaua, Cioabă, Barbuc, Chichiloaia, Scaieţoaia, Rogojinoaia, Breaba, Ciorilă, Bocu, Pisică, Coacă, Cartof, Diribrânză, Pârț, Sose, Ciulaie, Gâsca, Barza, Pandureciu, Caleanţa, Gherbelea, Celărică, Bijboc, Zărzărică.

Câteva case, pe care le ştiam solide şi pline de viaţă, sunt acum hrentuite, tencuiala căzută a faţadelor lasă să se vadă, ca nişte răni deschise, cărămizile roşiatice. Uliţa Popii dă în cea dreaptă şi lungă numită „Linie”, care ne scoate în scurt timp înapoi la şosea, la extremitatea dinspre sud a satului. Muchiile pietrelor trotuarului reiau cu aplomb însemnările pe bombeurile pantofilor noştri. În afara bunicilor, bătrânii favoriţi ai copilăriei mele au fost nea Traian şi lea Maria, care locuiau vizavi de noi. Lui îi spuneam Moşu şi mă tundea deseori, numai chilug, cu o maşină de tuns manuală, argintie, îmi citea caietele de şcoală şi râdea de problemele date de profesori, probleme la care luam de obicei note mari, şi mă punea în schimb în faţa unor întrebări de genul: de ce zboară păsările?, la care blocajul meu era total. Sau mă lăsa o săptămână să mă informez asupra celui mai deştept om din lume, trăitor ori mort, după care îmi spunea că deşteptăciunea nu înseamnă nimic. Însă frumuseţea, asta da, e ceva. Peste o săptămână însă nici frumuseţea nu mai însemna mare lucru.

Nu mai locuieşte nimeni în casa lor, o privim de dincolo de gardul de scânduri şi refac în minte dispunerea camerelor ei înalte şi luminoase şi a mobilei solide, lucrate în stejar chiar de Moşu.

Nenea

Standard

Sfânta Liturghie de duminică la Biserica „Schimbarea la Faţă”. La doi-trei paşi în stânga mea, o feţită bucălată, cu breton scurt s-a aşezat turceşte în faţa icoanei mari a Sfântului Fanurie. A luat câteva hârtii din teancul pregătit de eclesiarh pentru acatistele credincioşilor şi le-a răsfirat înaintea ei pe covorul îndesat. Degetele grăsulii ale mâinii drepte, unite ca pentru semnul crucii, ţin un creion scurt cu mină groasă, probabil creion de machiaj. Când nu se odihneşte între dinţi, creionul aleargă dezinvolt pe foile albe desenând spirale, virguliţe, rotocoale, fire dese şi întretăiate. Fetiţa sfârşeşte un desen, îl priveşte fugaci cu o licărire de mulţumire, după care o ia de la capăt cu altă foaie. Tema e însă aceeaşi: în fiecare dintre desene îmi pare că descopăr ovalul unui chip şi, deasupra lui, o mână care abate şuvoaiele unei cascade ori ploi puternice.

La terminarea predicii mă aplec spre fetiţă şi o întreb cu interes ce desenează. „E nenea părintele”, îmi răspunde serios, uitându-se în direcţia preotului Preda, care deja îi miruieşte zâmbitor pe cei smeriţi.