Arhivele lunare: noiembrie 2012

Efecte negative

Standard

Să lucrezi într-o bibliotecă înseamnă să ai ceva avantaje când vine vorba de cărţi. De pildă, poţi lua de pe poliţele bibliotecii, aproape orice document, fie el dicţionar, publicaţie periodică, atlas geografic, album de artă, enciclopedie, hartă, casetă, CD ori DVD (inclusiv din colecţiile care nu au regim de împrumut pentru public), şi îl poţi ţine, fără probleme, dacă e nevoie, o perioadă destul de mare, oricum mult mai mare decât cititorii obişnuiţi. Există însă şi consecinţe negative, cel puţin pentru mine. Iată două dintre ele.

Prima e că nu mai intru decât foarte rar pentru a citi ori studia în sălile de lectură ale bibliotecii în care lucrez. Împrumut mult și des, iar de citit, citesc acasă, în parc, în tren, în autobuz, la plajă, la picnic (lângă jarişte), la coafor (aşteptând să prindă contur „bob”-ul soţiei), la birou (când activitatea şi şefa îmi permit). Nu însă şi în sălile de lectură, unde intru doar să schimb două vorbe cu colegele, să împrumut o revistă sau un ziar, să intervievez utilizatorii despre atitudini şi nevoi de lectură, să ofer o floare, eventual să ajut la transportul mobilierului proaspăt reparat. E trist, pentru că sala de lectură e un grădinar al naibii de bun, cel mai bun întâlnit de mine: înlătură toate preocupările buruienoase care îmi împiedică lumina concentrării, îmblânzeşte vântul tare al pasiunilor, îmi oferă propteaua sârguinţei cititorilor din jur şi îmi hrăneşte curiozitatea cu nutrimentele bogate ale rafturilor.

Al doilea efect nedorit e că nu mai citesc cărţi noi. Înainte de a lucra în bibliotecă cumpăram destul de des cărţi proaspete, pe care le citeam fără întârziere. După angajarea în bibliotecă n-am mai cumpărat cărţi aproape deloc (nu mai vorbesc de cărţi noi). Devenind cititor favorizat, cu acces liber la sutele de mii de documente ale bibliotecii, să dau bani pe cărţi părea cea mai bună dovadă de sminteală.

Am încercat însă să împrumut noutăţile de la bibliotecă. Un pod prea îndepărtat, fiindcă, înainte de a fi oferite spre lectură, cărţile achiziţionate intră într-un proces obligatoriu şi esenţial de inventariere, clasificare și cotare. Dacă scopul cotării este stabilirea poziției cărţii pe etajerele bibliotecii, în funcţie de caracteristicile ei fizice, cel al clasificării este „prinderea” fiecărei cărţi, conform conţinutului ei, pe ramurile „arborelui” cunoaşterii sau, în limbajul bibliotecarilor, aşezarea cărţii în sistemul clasificării universale. Ei, bine, această strădanie migăloasă (al cărei rezultat este fişa bibliografică a cărţii, care include pe lângă autor, titlu, editură, an de publicare, cota şi cheia/ cheile clasificării ei), datorită şi altor particularităţi ale procesului, precum faptul că vizează grupuri, teancuri mari de documente, desparte cu luni bune, momentul achiţionării documentului de cel al accesului efectiv la el. Nu e puţin. Punând la socotelă şi distanţa dintre publicare şi cumpărare, e sigur că volumul îşi pierde din prospeţime.

Dar, de ce ar fi importantă noutatea? Dacă o carte a apărut ieri, nu-i oare acelaşi lucru să o citeşti azi ori peste un an sau zece? Nu-i deloc acelaşi lucru. Cel puţin în ceea ce mă priveşte, bucuria de a citi o carte nou-nouţă şi deseori „nesituată” încă de critică este neasemuită. Mă refer desigur la cartea românească. Faptul că a ieşit din şi în lumea mea, lumea în care mă mişc chiar acum (deşi poate că nici nu e despre această lume), îmi face cartea extrem de incitantă. Dar nu e numai asta. Peste un an critica o va judeca şi o va eticheta, iar opinia publică va lua act. Eu însă o voi fi citit-o cu mintea „mea”, limitată fără doar şi poate, dar însufleţită.

Atelier

Standard

„Noaptea bibliotecilor” la Biblioteca Judeţeană Constanţa. Înzestrat cu cartoane, coli de hârtie, creioane colorate, foarfeci şi lipici, mă aşez pe latura unui careu de prichindei, pe care vreau să-i învăţ să realizeze câteva detalii desenate şi tridimensionale pentru felicitările ori caietele lor.

Liniştit şi atent cât timp explic metoda (foarte simplă, de altfel), grupul erupe de îndată ce se apucă de treabă: „Domnu’, domnu’, mi s-a lipit foaia”, „Îmi decupaţi şi mie o pisicuţă gălbuie?”, „Mai aveţi o bufniţă?”, „Căsuţa mea e strâmbă, poţi să mi-o repari, te rooog?”, „Îmi faci un pinguin pentru Vladi? E frăţiorul meu.”, „Mai spuneţi o dată unde tai foaia?”, „Şi eeeu vreau carton roz!”, „Uite, nenea, felicitarea mea nu se mai deschide, aââ, aâââ!”, „Foarfecă, foarfecă, eu nu am foarfecă!” ş.a.

La sfârşit, Ana, fetiţa de nouă ani a unei colege de serviciu, se prinde de mâneca mea, îmi arată mulţumită creaţiile ei şi îmi spune cu seriozitate: „Mie mi-a plăcut, să ştii, dar fetei de lângă mine nu. Tot timpul a zis că o enervează vorbirea ta rârâită. Chiar aşa, nu poţi faci ceva cu ea, să îţi treacă? Eu zic s-o întrebi pe doctoríţa ta, ea ştie sigur cum”. După care o zbugheşte, ţopăind.

Târtiţe

Standard

Sâmbătă, spre prânz, la piaţă, cu o listă lungă de cumpărături obligatorii: ardei gras – cumpărat, morcovi (cu pământ) – cumpăraţi, roşii (dacă mai sunt) – mai sunt, bifate, păstârnac rădăcină – da, salată creaţă – da, mere galbene – da, ciuşcă – da, bucată mare de dovleac (subliniată) – da, varză – hmm…

Reiau voiajul printre tarabele învârfuite pentru o evaluare a ofertei de curechi şi mă opresc în faţa unui vânzător cu un caier de mustaţă, al cărui pântece bombat e strâns de un şorţ din doc bleumarin. Găsesc că seamănă cu Moustache, proprietarul parizian (de origine română) al restaurantului vesel din „Irma la douce”. Cu mişcări sigure îmi alege şi îmi cântăreşte trei verze mari, calitatea întâi (conform etichetei).

„Vă dau şi mărar, da?”, mă momeşte precupeţul, întinzându-se după un coş de răchită plin cu chite voinice de verdeaţă. Plătesc varza şi dau să ridic sacoşele.
„Da’ mărar nu vreţi?”, insistă mustăciosul, uşor contrariat.
„Nu, nu prea”, îi zic.
„Păi, cum faceţi varza?”
„Nu ştiu, călită cu carne, cred.”
„Ascultaţi-mă, niţel.” Se apropie şi îmi vâră sub nas ciuful aromat al unui mănunchi de mărar. „Lăsaţi carnea de porc şi cârnaţii. Varza cea mai gustoasă se face cu mărar proaspăt şi târtiţe de curcan. Nu de găină, alea sunt mici. De curcan: grase şi dulci. Aduc aici la Gepeto, în fiecare joi. Uneori şi marţea, da’ aveţi grijă, musai să veniţi dimineaţa devreme ca să prindeţi.”

Despre inconvenientele morţii – Umberto Eco

Standard

Sunt dintre cei care nu regretă vremea tinereţii (sunt bucuros că am trăit-o, dar n-aş dori s-o iau de la capăt), deoarece astăzi mă simt mai bogat decât am fost cândva. Încât, gândul că în clipa în care mor toată această experienţă se va risipi e un motiv de suferinţă şi de teamă. Şi chiar gândul că urmaşii mei vor şti cât voi fi ştiut şi eu, dacă nu mai mult, nu mă consolează. Ce risipă, zeci de ani cheltuiţi pentru a construi o experienţă, după care se azvârle totul. E ca şi cum ai arde Biblioteca din Alexandria, ai distruge Luvrul, ai face să se scufunde-n mare preafrumoasa, preabogata şi preaînţeleapta Atlantidă.

Leacul găsit pentru această tristeţe este lucrarea. Tu mori, dar mare parte din ceea ce ai acumulat nu se va pierde, laşi un manuscris într-o sticlă. Rafael a murit, dar felul în care ştia să picteze se află încă sub ochii noştri, şi tocmai fiindcă el a trăit a fost cu putinţă ca Manet sau Picasso să picteze fiecare în felul său. N-aş vrea ca această consolare să capete conotaţii aristocratice sau rasiste, ca şi cum singurul mod de a învinge moartea ar fi doar la dispoziţia scriitorilor, a gânditorilor, a artiştilor… Chiar şi cea mai umilă fiinţă poate să se străduiască să-şi lase propria experienţă drept moştenire fiilor, transmiţând-o fie şi prin viu grai sau prin puterea exemplului. Noi toţi vorbim, ne povestim unul altuia, uneori îi deranjăm pe ceilalţi impunându-le amintirea experienţelor noastre, tocmai pentru a nu fi pierdute.

Şi totuşi, oricât aş putea să trasmit povestindu-mă şi povestind (chiar scriind aceste câteva rânduri), chiar dacă aş fi Platon, Montaigne sau Einstein, oricât aş scrie sau spune, n-o să transmit nicicând totalitatea experienţei mele trăite – de exemplu, senzaţia pe care am încercat-o dinaintea unui chip iubit sau revelaţia pe care am avut-o în faţa unui apus de soare, şi nici măcar Kant nu ne-a transmis pe deplin ceea ce a înţeles contemplând cerul înstelat de deasupra sa.

Acesta este adevăratul inconvenient al morţii, şi chiar şi filosoful este încercat de tristeţe. Încât fiecare dintre noi încearcă să-şi dedice viaţa proprie reconstruirii experienţei pe care ceilalţi au risipit-o murind. Cred că aceasta are de-a face cu curba generală a entropiei. Aşa e, aşa merg lucrurile şi nu-i nimic de făcut. Până şi filosoful trebuie să admită totuşi că în moarte există oarecare disconfort. (Din volumul „Înainte ca racul”, traducere de Geo Vasile)