Vasile

Treizeci-patruzeci de ciutani, elevi în clasa zero la o şcoală din oraş, vin în vizită la bibliotecă. Sunt struniţi de două învăţătoare tinere care oftează des şi surâd căznit. Una dintre colegele mele îi întâmpină afectuos şi îi călăuzeşte cu metodă prin bibliotecă. Holul de expoziţii, sala de referinţe generale, secţia de împrumut pentru copii, mediateca, sala cu computere şi Internet se umplu pe rând, pentru câteva minute, de neastâmpărul candid al copiilor. Pe coridoare se deplasează încolonaţi, câte doi, ţinându-se de mână. Par surprinşi de cele ce văd, însă nu copleşiţi.

Ajunşi în depozitele de carte de la demisol se răspândesc hoţeşte în reţeaua de stradele formată de rafturile înalte. Cu o îndemânare neapărat trebuincioasă şi vânătorilor de veveriţe, învăţătoarele adună copiii în colţul rezervat colecţiilor de patrimoniu, acolo unde bibliotecara le arată câteva cărţi aparte: volume vechi, serii rare sau de lux, ediţii princeps, cărţi cu ex-libris-uri, cu semnături ori cu însemnări semnificative, cărţi liliputane şi cărţi gigantice.

„Eu am în biblioteca de acasă o carte mai groasă ca asta”, se laudă avântat o fetiţă cu bentiţă lată peste urechi, plimbându-şi mânuţa ca de porţelan pe coperta vălurită, îmbrăcată în piele, cu litere aurite şi foarte şterse a unei psaltiri.

Bibliotecara deschide o cărticică verzuie, cu colţare de catifea şi file rigide, parcă apretate: „Aici avem un Vasile Alecsandri, un volum de poezii şi fabule, foarte vechi, din 1863, deci are aproape 150 de ani, publicat la Iaşi, în limba română, dar nu cu alfabetul latin cu care suntem noi obişnuiţi, ci cu altul, numit chirilic. O sa învăţaţi la şcoală ce e cu scrierea chirilică, de ce a fost folosită şi cum de s-a renunţat la ea.”

„Doamna, doamna”, îndrăzneşte un pistruiat cu cravata roşie trasă într-o parte, săltându-se pe un picior. „Şi eu am acasă un Vasile. E tata!”

Campanie

Mici plocoane primite în campania electorală: o brichetă de unică folosinţă, câteva calendare de birou, nişte magneţi de frigider cu imaginea întristătoare a cazinoului, un set fes-fular de culoarea hribilor ţigăneşti, un pachet de cărţi poştale cu panorame din urbe, două pixuri cu mină roşie, un DVD cu ceva intitulat „Am grijă de tine!”, o pereche de mănuşi tricotate, cu damf tare de terebentină. Au fost însoţite, pe ortodroma firească spre coşul burticos de gunoi, de un morman de pliante şi „flyere” divers colorate.

O altă „atenţie” a fost întâlnirea nemijlocită (carne şi oase) cu un politician. Unul dichisit, sigur pe destinul lui, dornic să arate concetăţenilor că onorează istoria dobrogeană. S-a întâmplat aşa: într-o bună zi, la ora H, însetat de tradiţie şi cultură, domnul în chestiune s-a autopoftit telefonic la bibliotecă, solicitând „mobilizare” din partea bibliotecarilor. A sosit la H plus două ore, cu frumos alai de ziarişti şi „consultanţi”. În siajul unei expoziţii de carte impuse de staff-ul său, politicianul, candidat la demnitatea de senator, a vorbit frugal despre revenirea Dobrogei la patria mamă. La sfârşit a declarat nonşalant că „a răspuns cu mare plăcere invitaţiei gazdelor”, o găluşcă înghiţită cu zâmbetul pe buze de noi toţi.