Cafea

În fiecare dimineaţă, de îndată ce ajung la birou, pun la fiert un ibric cu cafea. Tare, neagră, doar niţel îndulcită (şi numai cu zahăr brun). Fiindcă amân sorbitul cafelei până îi trece fierbinţeala, camera păstrează o vreme destul de îndelungată horbota dulcei miresme.

Persoanele care îmi trec atunci pragul, cele mai multe dintre ele, trag în piept cu voluptate aerul îmbătător. Celor vădit ademeniţi, colegi de serviciu ori necunoscuţi, le ofer fără reţinere o ceaşcă cu cafea. Unii se codesc şi refuză (au băut deja, o au pe birou, se grăbesc, le face rău – au tensiune etc.) alţii însă acceptă băutura şi o savurează măsurat sau frugal, după cum le e felul, în timp ce schimbăm câteva vorbe.

Acum câteva zile, o tânără efilată şi elegantă, cu vocea un pic răguşită, care se recomandă traducătoare din limba portugheză, venită pentru lectura unor microfilme, primeşte surâzătoare cafeaua şi o bea cu înghiţituri mici. La terminare îmi mărturiseşte că de fapt nu bea cafea, că probabil e prima după mai bine de doi ani, că nici nu poate spune dacă e bună sau rea, însă a simţit că m-aş bucura dacă ar accepta.

După ce pleacă, mă întreb dacă a nimerit-o cu satisfacţia mea. „Mmmda, pot să recunosc asta…”, îmi zic, privind la inelul maroniu lăsat de spuma cafelei sub buza ceştii golite, fragilă verigă socială.

Gorila

Uneori, în drumul lui către băcănia lui Canea, băiatul meu dă în colţul străzii peste un individ cu priviri fioroase şi apucături de şalgău, o huidumă cu pielea rasă a capului brăzdată de o dantelă de cute.

„Dacă nu spun bună ziua, ţipă la mine că de ce nu salut”, mi se plânge copilul tulburat. „Dacă zic bună ziua, că de ce nu zic mai tare, dacă zic tare, se înfurie că îl întrerup din treabă. Cum fac nu e bine!” Îi promit că îl caut pe Sotea şi îi vorbesc.

„Da’, totuşi, ce ar trebui să fac să mă lase în pace?”

„Grea problemă”, îi zic, „cum să te înţelegi cu o gorilă!” Chibzuiesc oleacă, apoi îmi aduc aminte de sfatul lui Carl Sandburg şi i-l spun: „Două lucruri putem face, după cum vrem: să ne adresăm gorilei pe un ton foarte, foarte respectuos: Încântat, domnule. Sau să-i zicem într-o manieră mai puţin distinsă: Ia spune, de ce nu te întorci de unde ai venit? Tu încerci prima variantă, eu pe a doua. Ce zici?”

Stă puţin în cumpănă, după care intonează nu prea convins: „Încântat, domnule… Încântat, domnule…”. Apoi conchide: „Nu cred c-o să meargă”.

Întâlnire

Întâlnire neprevăzută în biroul meu de la bibliotecă: două persoane, un el şi o ea, se revăd după multă vreme. Se îmbrăţişează cu bucurie neprefăcută, dar niţel jenată de prezenţa mea. Se tratează cu politeţuri cumpătate şi întrebări despre sănătate şi familie, în timp ce se ţin zâmbitori de mâini, faţă către faţă, ca doi copii.

„Ce mai faceţi, ce mai scrieţi?”, întreabă el.

„Lucrez la un dicţionar al artiştilor plastici dobrogeni”, zice ea, apăsându-şi globii oculari cu degetele. „E mult de căutat şi citit, dar nu m-aş ierta dacă ar rămâne vreunul pe-afară, toţi îmi sunt foarte dragi. Şi ce mângâiere când descopăr unul nou. Dar dumneavoastră?”

„Păăiiii, ce să vă zic”, amână el răspunsul, modulând vocea încât să o stoarcă de orice strop de vanitate. „Doar ce mi-a apărut o carte, un roman, şi ţin s-o lansez la bibliotecă săptâmîna viitoare, între prieteni. Dacă aţi putea veni…”

Aproape într-un glas îşi iau la revedere de la mine. Prin geamul jivrat al uşii le văd trupurile subţiri, estompate ca-ntr-un tablou impresionist şi un timp mai aud sporovăiala lor voioasă. Ştiu că el va împlini 75 de ani în vară, iar ea are 86 de ani „bătuţi pe muche”, cum îi place sa spună, doar cu o fărâmitură de amărăciune.