Gorila

Uneori, în drumul lui către băcănia lui Canea, băiatul meu dă în colţul străzii peste un individ cu priviri fioroase şi apucături de şalgău, o huidumă cu pielea rasă a capului brăzdată de o dantelă de cute.

„Dacă nu spun bună ziua, ţipă la mine că de ce nu salut”, mi se plânge copilul tulburat. „Dacă zic bună ziua, că de ce nu zic mai tare, dacă zic tare, se înfurie că îl întrerup din treabă. Cum fac nu e bine!” Îi promit că îl caut pe Sotea şi îi vorbesc.

„Da’, totuşi, ce ar trebui să fac să mă lase în pace?”

„Grea problemă”, îi zic, „cum să te înţelegi cu o gorilă!” Chibzuiesc oleacă, apoi îmi aduc aminte de sfatul lui Carl Sandburg şi i-l spun: „Două lucruri putem face, după cum vrem: să ne adresăm gorilei pe un ton foarte, foarte respectuos: Încântat, domnule. Sau să-i zicem într-o manieră mai puţin distinsă: Ia spune, de ce nu te întorci de unde ai venit? Tu încerci prima variantă, eu pe a doua. Ce zici?”

Stă puţin în cumpănă, după care intonează nu prea convins: „Încântat, domnule… Încântat, domnule…”. Apoi conchide: „Nu cred c-o să meargă”.