Deltă

Un scriitor constănţean, pe care-l ştiam mai degrabă rezervat, îmi mărturiseşte că se va opri din scris după ce va publica a douăzeci şi cincea carte. Iar momentul nu-i deloc departe, a scos deja de sub presă, muşat şi zemuind de idei, al douăzeci şi patrulea volum.

„Dar de ce nu vă opriţi acum?”, mă încumet eu. „Sau de ce nu mergeţi dincolo de a douăşicinşpea carte? Poate o să găsiţi ceva cu totul deosebit de spus după ea. E important numărul cărţilor? Oare nu avea dreptate Cioran când cerea nu cărţi, ci câteva lucruri esenţiale de care să nu-ţi fie jenă la capătul vieţii?”

„Domnu’ Alexe”, zâmbeşte condeierul, înălţându-şi privirea la nivelul norilor, „se vede că nu m-ai citit. Presupui că e altceva decât esenţă în cărţile mele, aşa-i? Cele douăzeci şi cinci de volume sunt braţele prin care talentul meu se varsă în marea nemuririi. Dar, cu mai puţin de douăzeci şi cinci delta n-ar avea rotunjime, iar cu mai multe ar fi lăbărţată. Nu cere mai mult de douăzeci şi cinci, apucă-te şi citeşte-le pe astea! Iar după ce le citeşti, ia-le din nou de la început, citeşte şi reciteşte. Musai să începi cu…”

Nu mai rezist. În timp ce autorul îmi finisează competent programul de lectură pentru următoarele luni, bombăn o scuză şi mă uşchesc cu paşi mari.