Gazetari

Din când în când, unii gazetari locali calcă pragul bibliotecii în interes de serviciu. Cum în bibliotecă nu s-au semnalat droguri, violuri, crime, incesturi, sinucideri, ritualuri satanice, vampiri ori canibali, interesul ziariştilor e constrâns să zăbovească asupra cărţii. Însă, chiar şi aşa, luarea-aminte a celor mai mulţi dintre ei e cumva inconsistentă, curiozitatea lor pică, dezamăgitor, pe minor, când nu pe nefiresc.

Iată, de pildă, un caz din toamna anului trecut, când biblioteca sărbătorea „Noaptea bibliotecilor”. Mă aflam într-unul dintre depozitele de carte de la demisolul clădirii şi vorbeam câtorva persoane de vârste variate despre începuturile târzii şi destul de anevoioase ale lecturii publice la Constanţa. Dintr-o latură a grupului, o tânără a îndreptat spre mine un reportofon minuscul. Voia să afle lungimea totală a poliţelor de carte, câţi „kilometri de carte” deţine biblioteca. „Nu ştiu.” „Ce păcat! Asta chiar ar fi fost o ştire”, a suspinat decepţionată.

Nu demult, doamna Doina Moşoiu, colega care se îngrijeşte de colecţiile de documente speciale ale bibliotecii, mi-a povestit cum a decurs vizita unei echipe de la un post de televiziune. Întinsese câteva rarităţi sub ochiul camerei TV şi se decisese să prezinte ediţia princeps a poemului „După melci” de Ion Barbu. Un volumaş splendid şi cu o istorie aparte, ilustrat în culori febrile de pictorul Mişu Teişanu, unul din cele numai 1000 de exemplare scoase pe piaţă de Editura Luceafărul la sfârşitul anului 1921. „Tocmai vorbeam de reacţia lui Ion Barbu la vederea cărţii proaspăt tipărite”, îmi spune colega, „când reporterul m-a întrerupt, zicându-mi că e foarte interesant ce zic, dar că el are o idee straşnică: vrea să filmeze în tandem cea mai mică şi cea mai mare carte din bibliotecă.”

Foarte recent, pentru a face bucuria unei jurnaliste, răsfoiam cu prudenţă o carte din 1926, format in-folio, cu mărturii culese de un editor inspirat de la cele mai importante personalităţi ale aliaţilor învingători în Primul Război Mondial, inclusiv de la câţiva români de soi. Ajunsesem la pagina cu poza poetului italian Gabriele d’Annunzio (pilot de vânătoare în război), cu ochiul drept oblojit, când ziarista, care deja se foia ca şi cum sub picioarele noastre fusese văsat un coş cu lighioane solzoase, şi-a dres vocea şi m-a descusut asupra… greutăţii cărţii.

Fluturaşi

Nevastă-mea crede că o acţiune de promovare a cabinetului îi va aduce mai mulţi pacienţi cu dureri de dinţi şi măsele în sala de aşteptare. Ca atare, mă roagă să-i fac un pliant.

Deschid laptop-ul şi mă pun pe treabă. Desenez un molar grăsun şi vesel, cu coletul protejat de un fular lung, vărgat şi cu ochii mari, verzi-albăstrui, cam ca ai soţiei. Îl aşez în mijlocul unui dreptunghi, trec adresa cabinetului şi câteva servicii stomatologice, adaug un slogan flamboaiant, înec totul în galben-mămăligă şi scot la imprimantă. I-l arăt, e perplexă, mâzgăleşte sloganul, scrie în loc o formulă simplă, îmi cere să subţiez dintele, mă opun, oftează prelung. După un drum la Xerographix, rânduiesc pe masa din sufragerie câteva teancuri înalte cu fluturaşi traşi pe hârtie lucioasă.

Cum iarna a fost blândă, câteva săptămâni după asta, când nu avea pacienţi, cu o taşcă agăţată de gât, Adriana a luat la picior străzile cartierului nostru, ba chiar şi unele de dincolo de graniţele lui, vârând în cutiile poştale peticele de hârtie. Uneori am însoţit-o şi eu ori Mircea, în special sâmbăta şi duminica.

„Chiar dacă strădania noastră n-o să aibă mare succes, mă bucur că am ieşit din casă, că am putut să fac agale drumuri lungi, inclusiv pe străzi lăturalnice pe care nu mai fusesem din copilărie, să văd feţele noi ale oraşului, să întârzii în faţa chioşcurilor cu flori, să citesc titlurile ziarelor pe tarabe, să privesc frunţile trecătorilor, să-mi împart covrigii cu câinii de pripas. Dar cel mai mult mi-a plăcut că, după mulţi ani, am putut să observ împrimăvărarea oraşului… creşterea zilei, cântecul guguştiucului, primele narcise, înflorirea forsiţiei şi a piersicilor…”, mi se destăinuie soţia, înfigând linguriţa în cataiful pe care i-l ofer în neschimbata cofetărie „Ghiocelul”.

Raport de lectură către editor – Umberto Eco

Kafka Franz. Procesul

Cărţulia nu e rea, este un roman poliţist cu anumite momente à la Hitchcock; de exemplu, crima din final, care va avea publicul său.

Însă arată de parcă autorul ar fi scris-o sub cenzură. Ce sunt aceste aluzii imprecise, această lipsă de nume de persoane şi de locuri? Şi de ce protagonistul este pus sub acuzare? Lămurind mai bine aceste puncte, situând în mod mai concret, dând fapte, fapte, fapte, atunci acţiunea rezultă mai limpede şi suspansul mai sigur.

Scriitorii ăştia tineri cred că fac „poezie” pentru că spun „un om” în loc să spună „domnul cutare în locul cutare la ora cutare”… aşadar, dacă se poate modifica, bine, dacă nu, aş lăsa-o baltă.

(Din volumul Jurnal sumar, Humanitas, 2004, traducere de Corina Anton)