Rândunele

Scurt popas la mănăstirea Nucet de lângă Târgovişte. În naosul bisericii, sub o cornişă de pe peretele nordic, şi-a clădit cuibul o rândunică. Are trei pui pe care îi vizitează des, cu ciocul plin cu gâze. Cum mica pasăre petrece mult timp cu puii, pentru a evita întinarea locului, măicuţele au suspendat sub cuib o pernă ţărănească, lunguiaţă, căreia îi schimbă zilnic învelitoarea.

În minutele cât ne reculegem în naia răcoroasă, nu una, ci trei, patru, cinci rândunele ţâşnesc înăuntru ciripind nestăpânit, desenează câteva linii şi volte cu precizie geometrică, apoi dispar prin dreptunghiul intens luminat al uşii. O călugăriţă tânără ne spune că tărăboiul zburatic e obişnuinţă în lăcaşul sfânt şi că e foarte probabil ca rândunelele cutezătoare să se fi născut chiar aici: cuibul e folosit de mai mulţi ani.

Mămăliga

Când se pune ceaunul de mămăligă, el se ia de sub laiţă – unde de obicei e locul lui şi unde stă cu gura în jos – se suflă şi se şterge cu mâna, ca să nu fie colbos, şi apoi se toarnă în el apă rece, atât cât trebuie de mare mămăliga, şi niciodată plin, ci cam pe jumătate, şi trăgând de seamă să nu fie în ea gozuri, gândaci, solomâzdre ori alte gujulii spurcate. Peste apă, şi după ce s-a pus puţină sare, se presură o mână de făină. Din această făină iesă un fel de spumă deasupra apei, care grăbeşte fierberea. Când se uită mămăliga nesărată, e a bine. […]

Când apa din ceaun începe a undi şi a se umfla, se pune făina în ceaun cu căuşelul, ori cu mâna sau pumnul, sau c-o scafă sau strachină, potrivind de a pune cât trebuie; dacă se pune prea puţină, e cir prea mult în ceaun şi el trebuie scurs; dacă se pune prea multă făină, mămăliga iesă prea vârtoasă. După ce mămăliga a fiert, se taie cu făcăleţul şi se lasă încă un timp de fierbe şi apoi se ie la mestecat. Când ceaunaşul de mămăligă e mic, ori e un vas ce are coadă, cu mâna stângă se ţine vasul, având în ea o cârpă, ca să nu te arzi, iar cu cealaltă se mestecă mămăliguţa; dacă ceaunul e mare, se ţine, de unele gospodine, cu picioarele, punând între ceaun şi picioare o cârpă ori nişte surcele mari. […]

Mămăliga e gata de mestecat când nu are în ea nici un boţ, cocoloş, totoloz, totoloţ, nod, ciorgoloş, fecior de-al morarului; ea se tepseşte ori cu melesteul muiet în apă, ori cu teapşa, lopăţica, ori cu dosul lingurei, căutând a nu o tepşi de tot, dacă vrei să nu-ţi rămână bărbatul şi copiii chelboşi, ori să nu-ţi piară puii în găoace la clocit.

Mămăliga se răstoarnă pe fund ori pe masă, iar ceaunul se rade cu leafa ori lingura. Mămăliga rămasă pe culişer nu se mănâncă, că tragi a sărăcie; bucăţelele de mămăligă ce întâmplător rămân deasupra mămăligii se dau în lături şi nu se mănâncă, că-i rău de năpaste. Dacă, după ce răstorni mămăliga, ea se crapă, vei face un drum. Când fundul – curul ceaunului – arde, va vremui, se va schimba vremea. […] Mămăliga de pe fund se taie cu aţa mămăligei ori cu arcuşorul, sau cuţitul de lemn, în două şi în patru.

(Extras din cartea lui Mihai Lupescu, Din bucătăria ţaranului român, Editura Paideia, 2000, pp. 128-129)

Fântână

Fiind o încleştare serioasă cu textul, lectura cere şi o anume izolare de mediul înconjurător, o întoarcere a spatelui către „stradă”, o retragere într-un spaţiu rupt, pe cât se poate, de lume. Uneori, simpla apăsare a butonului roşu al telecomenzii televizorului transformă camera cu fotoliu într-un astfel de spaţiu, dar mulţi dintre noi putem evoca şi locuri mai puţin obişnuite ale lecturii: un pod plin cu boarfe şi pânze de păianjen, un cotlon de magazie, o pivniţă luminată de un bec chior, o caroserie abandonată şi paradită, o căpiţă de fân, scobită pe partea dinspre nord, acoperişul unui bloc, clopotniţa unei biserici, căluţii tociţi ai unui carusel scos din uz, o iesle, un pătuiag de scânduri construit în vărful unui nuc etc.

În „Călătoria către ficţiune”, volum dedicat de Vargas Llosa scriitorului uruguayan Juan Carlos Onetti, găsesc un loc cu totul aparte pentru citit: fundul secat al unei fântâni. Pe când avea 12-13 ani, Onetti se cuibărea în găleata veche a fântânii, iar fratele lui mai mare îl cobora în adânc. Împreună cu teancul de cărţi (ce conţinea, invariabil, un exemplar din „Eclesiastul”) copilul îşi lua sub pământ „un scăunel de răchită şi o garafă cu limonadă”. Cilindrul puţului: cutia de rezonanţă a big-bang-urilor universurilor imaginate de scriitorii favoriţi.