Arhivele lunare: august 2013

Donaţie

Standard

O doamnă impetuoasă îşi donează colecţia de romane de dragoste bibliotecii noastre: cinci pachete legate meşteşugit cu panglică roşie, peste 100 de volume, probabil spre 150, toate în stare bună, unele aproape noi. Printre autori, la o privire frugală pe cotoare, găsesc pe Mary Jo Putney, Sidney Sheldon, Ann Major, Barbara Cartland, Karen Robards, Linda Trent, dar şi D.H. Lawrence, Balzac („Adio”) şi Cella Serghi („Iubiri paralele”).

„De ce?”, nu mă pot abţine să o întreb.

„Plecăm în străinătate, ne stabilim în Germania şi cei cărora le-am vândut apartamentul nu le preţuiesc, voiau să le arunce la ghena de gunoi, iar eu nu pot să accept una ca asta. Cărţile astea înseamnă mult pentru mine, nu ştiu dacă m-au învăţat ceva, dar m-au emoţionat cum nu a făcut-o viaţa vreunui om în carne şi oase.”

Stăruie că îşi cedează romanele favorite ca şi cum şi-ar da copiii de suflet. După două zile vine după cărţi: le-a găsit o gazdă particulară, binevoitoare (în Eforie) cu care va ţine o legătură trainică.

Vizită la bibliotecă: o amintire veche

Standard

Se făcuse foarte cald, iar briza mării se lăsa aşteptată. M-am îmbrăcat, mi-am strâns catrafusele, am aruncat o privire către fata de pe cearceaful apretat cu care schimbasem singurele trei vorbe din acea dimineaţă (îşi trăsese pălăria pe faţă) şi m-am târât către chioşcurile de la marginea plajei.

Mi-am cumpărat o gogoaşă pudrată cu generozitate şi o vreme am molfăit mulţumit. Aveam toată ziua liberă, prima zi în oraş după mai bine de o lună de consemnare în liceu: un tist, locotenentul Orzu, insistase la mai-marele companiei mele să fiu pedepsit, după ce auzise că îi zeflemisisem aforismele. Nu ascund, merita chiar mai rău decât o făcusem eu, Orzu ăsta era înţelept ca o piele năpârlită de şarpe. Dacă cei ca el şi-ar publica apoftegmenele am ţine-o într-o veselie un an întreg, deşi după asta ar trebui să ne facem cel puţin o mie de cruci.

M-am oprit la duşuri şi mi-am spălat mâinile şi picioarele la şuvoiul călâu. Am luat-o domol sub vipie prin portul Tomis, apoi pe aleea din faţa clădirii Comandamentului Marinei Militare. N-aveam nimic în plan, doar să uit de congregaţia încruntată a elevilor-militari şi să fiu în lumea pestriţă, să admir ecosezul unei fuste, să strig tare după vreo cunoştinţă, să dau o sfârlă unei pisici, să ţopăi pe-un şotron estompat. Am zâmbit câtorva persoane, dar n-am obţinut nicio reacţie. Nu conta.

Înainte de statuia lui Eminescu am urcat spre umbra teilor şi arţarilor ce-şi legau coroanele deasupra  tihnitului bulevard Carpaţi. De la un balcon, o bătrână ne-a rugat să ne ferim cât hrăneşte porumbeii. Un sfert de oră mai târziu mă odihneam pe un mic gard de beton de lângă catedrala ortodoxă, bălăngănindu-mi picioarele a bogdaproste, şi îmi forţam ochii să descifreze o plăcuţă prinsă pe peretele cenuşiu, îmbrăcat parţial în iederă, al clădirii robuste din faţă: „…oteca …eţeană …nstanţa”. Nu putea fi decât biblioteca publică, aşa că am sărit entuziasmat. Răcoare. Am trecut repede de garderobă îndrumat spre prima la stânga. Prima la stânga era o cameră îngustă cu pereţii căptuşiţi de fişiere din lemn, în mijlocul căreia se afla o masă lungă, acoperită de un geam crăpat.  O voce masculină m-a invitat la dreapta, într-o încăpere asemănătoare, perpendiculară pe prima: alte fişiere plus două birouri, aşezate faţă către faţă, ocupate de un nene cu mutra lui Louis de Funès şi de o tanti cu ochelari, păr scurt şi braţe groase, dezgolite. Degetele crenvurşti ale femeii jonglau dezinvolt cu nişte cartonaşe, îndărătul unui pupitru năltuţ, aşezat pe birou.

Am vrut să zic ceva, dar Cruchot mi-a luat uşurel vorba, modulând teatral: „Dragă tinere, nu poţi intra în bibliotecă, preceptele instituţiei noastre sunt incompatibile cu ţinuta ta. Noi nu venim în izmene la bibliotecă”.

Ochii jandarmului străluceau. Curentul din gardul preceptelor instituţiei mi s-a descărcat prin muşchi. Mi-am uns gâtlejul cu un gogoloi mare de scuipat şi-am făcut un pas dincolo de pragul uşii: „Tovarăşu’ profe…, îîîî, tovarăşu’, eu sunt elev şi utecist şi am venit azi în tricou şi pantaloni scurţi să citesc raportul tovarăşului Ceauşescu la congresul al treisprezecelea. E grav ca cineva să fie împiedicat să citească…”

Privirea bărbatului îşi pierduse din magnitudine. Nu era deloc cea mai veselă încăpere din clădire odaia asta plină de cutiuţe etichetate. „Atunci… dă-mi buletinul… dacă ai”, a bombănit femeia.

În sfârşit am intrat într-una dintre sălile de lectură şi m-am aşezat la locul indicat prin semne de-o bibliotecară voluptoasă. Lângă mine stătea nemişcat un june ce-şi ţinea mâna stângă la frunte ca un cozoroc foarte înclinat. Am studiat îndelung zona. Scârţâiala stiloului mi-a atras atenţia către notiţele colegului de masă, peste poate de concentrat: am înţeles rapid combinaţiile caimacamului Vogoride, apoi am urmărit cursul lung şi şerpuit, cu bulboane şi albie parţial secată, al unui pârâu ce curgea din vârful peniţei unui stilou Flaro. După un timp am desluşit şi fâşâitul unui somn lin.

Ceasornicar

Standard

Căutând un ceas deşteptător mai de Doamne-ajută am ajuns la atelierul de ceasornicărie al domnului Sarchizian din strada Ştefan cel Mare, vizavi de magazinul Tomis. Văzusem cândva în vitrina atelierului liliputan nişte aparate demne de toată atenţia.

„Nu sunt de vânzare”, mi-a spus blând venerabilul armean, „fiindcă nu sunt ale mele. Au fost aduse la reparat, iar proprietarii lor nu s-au întors până acum să le ia. Eu încă îi aştept, deşi a trecut cam multă vreme, ani de zile de fapt. Vrei să le vezi?” m-a întrebat scoţându-şi lupa de pe ochiul stâng şi dând la o parte ceasul de mână la care lucra. Eram dezamăgit că trebuia să-mi pun pofta în cui, dar omul îmi plăcea. Mai fusesem la el de două-trei ori cu chestii mărunte şi fusesem impresionat de indefectibila lui amabilitate, dar şi de puţinul spaţiu pe care îl are la dispoziţie – nu mai mult de un metru şi jumătate lungime pe un metru lăţime. Practic, masa de lucru ocupă toată lăţimea sau mai bine zis îngustimea „ocniţei” sale. A aşteptat răspunsul meu, apoi s-a ridicat pe jumătate din scaun şi a luat din fereastră câteva ceasuri vechi:

„Uite un ceas Slava, rusesc, cu tălpiţă şi geam bombat, foarte întâlnit pe comodele românilor acum treizeci, patruzeci de ani. Ăsta e nemţesc, se cheamă Kienzle şi are cadranul emailat, mi l-a adus un căpitan de vapor. Ăsta e tot rusesc, Vityaz, pe la noi îi spuneau Viteaz. Am şi un ceas românesc, Victoria, destul de frumos, aşa-i? Le întorc aproape zilnic, când n-am treabă le deschid, dacă e cazul le curăţ şi le ung mecanismele. Am numele proprietarilor, dar ce pot să fac?

Cel mai mult îmi place cel de aici, marca Blessing, cu secundă centrală, priveşte ornamentele şi ascultă-i, te rog, ticăitul. Nu-i aşa că e muzical? Mi l-a adus o doamnă cu pălărie şi evantai. Ăsta cu clopoţei e cehoslovac şi e încă foarte bun. Îl cunosc un pic pe stăpânul lui, un domn care are casele pe lângă fostul palat al poştei. Am auzit că ar fi murit… Nu ştiu, dar chiar de-ar fi aşa, ceasul nu e al meu.”