Arhivele lunare: octombrie 2013

Onstantin

Standard

lunetistulAscult la radio un frumos interviu cu scriitorul Marin Mălaicu-Hondrari. Vorbind despre „Lunetistul”, cel mai recent roman al invitatului ei, realizatoarea Ema Stere remarcă faptul că numele personajelor principale ale cărţii încep cu „C”: Constantin, Carlos, Cristina, Carmen. E doar o întâmplare? Scriitorul mărturiseşte că şi-a transcris textul la un laptop căruia îi lipsea tasta „c” şi a ales aceste nume tocmai fiindcă îi apăreau ghilotinate şi ca atare bizare. Onstantin, Ristina, Arlos, Armen erau ca mici detonaţii de uimire veselă care îl ţineau în contact cu faptele şi emoţiile romanului, subminând tânjeala, automatismele şi alţi duşmani ai scrisului.

După câteva zile, cumpăr cartea şi, înainte chiar de a o termina de citit, refac curios experienţa autorului, copiind părţi din fluviul de cuvinte al romanului fără litera „c”. Conchid desfătat că e povestea unui peltic simpatic şi genial. Spre pildă:

„Brus, s-a ridiat râzând şi s-a dus la marginea terasei. Şi-a sprijinit oatele de balustrada lată, din marmură neagră, apoi a auzit-o pe Armen ridiându-se şi o lipă s-a gândit ă va veni spre el, şi a înhis ohii, înă zâmbea, iar ea înă râdea uşor, nii nu mai ştie de e râseseră, important e ă ea a venit într-adevăr ătre el şi s-a oprit în spatele lui şi o lipă el s-a gândit să se întoară u faţa spre ea, dar nu a mai apuat, pentru ă a simţit um i-a streurat o mână pe sub triou şi şi-a lipit palma de spatele lui, u degetul mijloiu întins de-a lungul oloanei vertebrale şi palma ei a urat până la eafă şi a oborât până sub omoplaţi, apoi a urat iar, u o lentoare aproape insuportabilă şi în aele seunde, nesfârşite, bineînţeles, a dovadă ă ele ontinuă şi aum, palma ei nu a mângâiat numai âţiva entimetri de piele, i a mângâiat toată viaţa lui de până atuni, tot e era el, tot e fusese, a mângâiat ărţile pe are le itise, toată muzia pe are o asultase şi paltonul ros al tatălui său şi înălţările mii ale mamei sale şi pielea fină a Ristinei şi orele lui de singurătate şi kilometrii de asfalt şi medalioanele Lubului Trimbulinzilor şi părul de aur al lui Aris şi atuni i-au dat larimile şi au pleat împreună de la petreere.”

Cireşul

Standard

Vijelie feroce. Ore în şir, zi-noapte-zi-noapte, plouă cu găleata şi bate vântul necurmat, înverşunat, nehotărât asupra direcţiei. Toţi copacii din grădină suferă cumplit, dar cel mai chinuit este cireşul. Cu ramurile încărcate de frunze şi coroana desfăşurată larg, e ca o pânză rămasă întinsă pe catargul unei corăbii, sub şartul furtunii. Se zbuciumă şi se apleacă mult, crengile lui se freacă puternic de ţigla acoperişului, ameninţat să fie scos din rădăcini şi prăvălit peste casă.

Din fericire, nu cedează. După ce trece urgia, cireşul ostenit rămâne înclinat. Nu e învins, însă e rănit mortal: e despicat în două, iar trunchiul lui gros nu mai poate fi îndreptat. Suntem nevoiţi să îl punem jos. Când pământul se mai zvântă, vine o echipă de muncitori veseli, cu o drujbă grea. Pentru ei e doar o treabă de rezolvat. Pentru noi e o mică nenorocire. La sfârşit, cu cireşul ciopârţit la picioarele noastre, tăietorii opresc maşina infernală, se scutură de rumeguş şi îmi cer plata. O sumă mult prea mare, pe care o plătesc fără să murmur vreun protest.

Litera „i”

Standard

Profesorul Ştefan Cucu îşi lansează în aula bibliotecii noastre „Iubire târzie”, un roman impregnat de istorie personală şi locală, după cum dumnealui însuşi declară. Răsfoind volumul identific cu uşurinţă printre personajele marginale mai multe obraze constănţene reale, în general scriitori, dar şi universitari şi artişti. Le recunosc şi fiindcă portretele lor sunt însoţite de iniţialele autentice.

De pildă, poetul-actor V. Gh. C. „cu glasul său inconfundabil, limpede şi puternic” este regretatul Vasile Gh. Cojocaru. A.P. „îmbrăcat întotdeauna în negru,  purtând barbă şi plete, ca un călugăr ieşit pentru puţin timp din mânăstire” şi care „nu era chiar un geniu, cum se considera el” este poetul Arthur Porumboiu, dispărut şi el. „Sufletul Şagunicăi”, pus mereu „la patru ace, cu barbişon, cu papillon şi batistă la piept”, care străinilor li se adresa „cu desăvârşire protocolar, uşor anacronic, desuet, plin de preţiozităţi, dar faţă de subordonaţi, faţă de cei ai casei îşi dădea arama pe faţă […] devenea un adevărat zbir, îi făcea cu ou şi cu oţet, ajungând chiar la înjurături” este rectorul Universităţii „Andrei Şaguna”, medicul Aurel Papari. M.M., urcat „pe tractor, pentru a trage prima brazdă, defrişând terenul pe care urma să se înalţe modernul edificiu al Campusului universitar”, este, desigur, scriitorul şi criticul Marin Mincu. Pe atunci era decan al Facultăţii de Litere a Universităţii „Ovidius” și lua parte (de pe scara unui buldozer, de fapt) la răsturnarea câtorva şiruri de butuci de viţă, plini de rod, undeva la marginea oraşului. Însemna astfel hotarul bucăţii de pământ consacrată de administraţie pentru clădirea facultăţii sale.

„L-am cunoscut bine”, îmi spune dl Cucu, coborând ușor privirea. „Era iubit sau măcar respectat de studenţii lui, dar urât de colegi, de cadrele universităţii. L-au urât atât de tare încât, deşi mulţi îşi datorau locurile de muncă energiei şi pasiunii lui, i-au desfigurat viaţa. L-au dat afară şi nu oricum: i-au desfăcut contractul cu sinistra literă „i” a nu ştiu cărui articol din Codul muncii. Ca să-l umilească şi să-l scoată pentru totdeauna, sperau ei, din învăţământ.”

Vestimentaţie

Standard

Recitind „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” găsesc o notiţă care-mi stârneşte curiozitatea. E o zi frumoasă de primăvară târzie, la începutul anilor 1910, şi un grup de tineri mondeni şi „preaplini de viaţă” face o excursie cu automobilele de la Bucureşti la Odobeşti. „Nu îmbrăcasem nici halaturile de dril, nu pusesem nici coifurile de cârpă şi nici ochelarii”, spune Ştefan Gheorghidiu, personajul principal, care luase loc împreună cu soţia într-una dintre maşini. Care era vestimentaţia obişnuită a conducătorilor şi pasagerilor automobilelor acum un veac?

Cele mai multe automobile fiind, pe atunci, deschise, iar drumurile de pământ, voiajorii erau perfect „etalaţi” „elementelor”. Soarele, ploaia sau frigul, vântul şi insectele, praful sau noroiul îi chinuiau la greu. (Maşinile aveau parbriz şi, uneori, un mic „coviltir”, dar protecţia oferită de acestea era minimă.) Din cartea „Modă şi societate urbană” a lui Adrian-Silvan Ionescu aflu că, înainte de a se urca în automobil, atât domnii cât şi doamnele îmbrăcau, peste hainele „de plimbare”, „un fel de halat larg şi lung, de culoare bej”, care cădea probabil în falduri. Având în vedere statutul celor ce-şi permiteau maşini în acele vremuri, pardesiul respectiv trebuie că era arătos. Pe cap femeile purtau fie pălării, peste care treceau un voal legat bine sub bărbie, fie, mai rar, şepci înalte, speciale. Bărbaţii purtau şepci cu cozoroc şi apărătoare pentru urechi şi obraji. Şi unii şi alţii îşi protejau ochii cu ochelari. Cecilia Caragea scrie în „Istoria vestimentaţiei europene” că ochelarii erau „fumurii montaţi pe o ţesătură moltonată”. Şoferul avea mănuşi „muschetare”.

Dar de ce personajele lui Camil nu purtau aşa ceva? Fiindcă, ne spune tot Ştefan Gheorghidiu, „plouase puţin în ajun şi nu aveam acum fir de praf care să ne tulbure privirile”.

Smochin

Standard

OLYMPUS DIGITAL CAMERAÎn această toamnă, pentru prima dată de când l-am sădit acum ani buni, smochinul nostru s-a umplut de fructe. Aşteptam de multicel să rodească din plin, dar nu ne pierdusem cumpătul fiindcă ştiam că nu are deloc o viaţă uşoară. E un arbust fragil, cu toată osteneala mea anuală de a-l proteja de ger şi viscol, înfăşându-l strâns în rogojini de stuf împănate cu iarbă uscată şi coceni de porumb, multe dintre mlădiţele lui, arcuite ca nişte iatagane, degeră şi se usucă peste iarnă. Ar trebui să-l vedeţi însă primăvara, proaspăt curăţat, cum îşi pocneşte rar muguraşii (mult după ce grădina s-a îmbrăcat în verde), hotarât să mai trăiască un an.

Ne bucurăm de fructele lui moi, de culoarea peridotului, Mircea îşi aranjează o strachină vârfuită cu smochine drept model pentru o acuarelă, mâncăm pe săturate, ba ne apucăm şi de cateva borcane cu dulceaţă. În timp ce smochinele decojite fierb într-o oală pe aragaz, la foc mic, scot din bibliotecă Biblia lui Bartolomeu Anania şi răsfoiesc după parabolele smochinului neroditor şi smochinului prevestitor. Le citesc alor mei în căldura bucătăriei şi ne străduim să le înţelegem.