„Dar voi nici nu sunteţi botezaţi”, îi dojenesc moale pe cei trei ţigănuşi, intraţi zor-nevoie în curte, în seara din ajunul Crăciunului, însoţiţi de o improvizaţie de percuţie. Doi dintre ei par de 10-11 ani, dar al treilea, pierdut într-un palton larg, nu e mai mare de 8. „Ştiţi măcar cine este Iisus Cristos?”
„Asta noi nu ştim, nenea, răspunde cel care ţine steaua. Dar ştim să cântăm”. (Steaua puradeilor e lătăreaţă, are colţuri multe şi neregulate şi e confecţionată din placaj acoperit cu tăieturi dintr-o revistă, cel mai probabil din paginile de modă.) „Şi ştim şi vorbele la cântec, nu ca Cocoş, care doar blămăie, zice toboşarul. Adică el le ştie”, adaugă mai domol, arătând spre cel mic.
Copleşiţi de-aşa convingere lăsăm treburile şi ascultăm: toba e aprigă, vocile aprinse, cântarea doar uşor distonantă, versurile ca la carte.
Blogul lui Alexe 
eu sunt uimită de copiii care merg prin București cu steaua sau sorcova, ce curaj pot avea, ce credință că le vor deschide oamenii ușile, când oamenii au interfon la scară tocmai pentru a scăpa de așa ceva… 🙂
entuziasmul copiilor colindatori este impresionat si contagios. nu doar ca el singur, ori aproape singur, tine vie o traditie minunata, dar inmoaie sufletele noastre tot mai uscate