Câteva zile de caniculă timpurie fac ca florile castanilor, salcâmilor, cununiţei şi chiar muşeţelului să se treacă nefiresc de repede. Cât pe ce să pierdem ocazia unui regal culinar de primăvară: gogoşile cu ciorchini binemirositori de salcâm, musai unse, după vechea reţetă a mamei mele, cu miere.
Ca şi în alţi ani, a doua zi de Paşti facem un drum până la Neptun. Staţiunea e pe gustul nostru în această perioadă a anului: înverzită, curată, liniştită şi aproape pustie. Ne plimbăm printre stejarii brumării (oare de ce mulţi dintre ei sunt atât de suciţi şi răsuciţi?), însoţiţi de susurul vântului şi de cântecele unor florinţi. Mergem desculţi pe nisipul rece al plajei până la gardul înalt ce apără satul de vacanţă al ştabilor din guvern. Înconjurăm cele două lacuri cu apă verzuie, desfacem pungile cu pâine şi seminte de floarea-soarelui şi ademenim lebedele alungate de pescari departe de plutele undiţelor lor.
Numai trei lebede sunt primăvara asta. Alunecă cu aceeaşi graţie pe suprafaţa undită, dar penajul lor nu are strălucirea cunoscută: e murdar, ciufulit, parcă igrasios. Fără vlaga necesară unui zbor către deltă, păsările au rămas în fosta lagună a Comorovei să-şi ducă beteşugurile sau bătrâneţea.
Ambasada Franţei la Bucureşti marchează secolul scurs de la izbucnirea primului război mondial şi printr-o expoziţie comemorativă, itinerantă prin ţară, care ajunge la mijlocul lui aprilie în holul mare al bibliotecii noastre. E vorba de un şirag de panouri informative (text şi mutre mustăcioase de generali pe muşama roşie), o traversare în pasul ştrengarului a celor cinci ani de conflagraţie, cu accent pe efortul francez şi cel românesc.
La deschiderea simplă a expoziţiei, fără pompă ori „panglice pă gât”, vine şi amsabasadorul Parisului. Surâzător şi deschis, dl Gustin îşi ţine spiciul într-o română corectă, cu mici şi plăcute inflexiuni melodioase, strânge mâinile celor prezenţi (nu mai mult de trei duzini), face poze, ciocneşte cu fiecare paharul cu şampanie veritabilă. Îl întreb ce mai reprezintă astăzi, pentru compatrioţii domniei sale, primul război mondial. Îmi spune că în Franţa 1914-1918 a fost şi a rămas Marele Război: o experienţă fioroasă pe care naţiunea a trecut-o exemplar – unită, destoinică şi statornică – (spre deosebire de următorul război), un trecut din care, în fiecare familie, răzbate figura aproape sacrosantă a cel puţin unui strămoş „poilu” (veteran din primul război mondial). Francezilor, îmi mai zice înainte de a fi răpit de duduia responsabilă cu protocolul, le e drag să îşi amintească de Marele Război şi colecţionează cu pasiune lucruri legate de el: scrisori, poze, decoraţii, jurnale, arme, ceasuri, obiecte meşterite în tranşee între două atacuri etc.
Nu ştiu cum o fi în alte familii româneşti, dar în a mea există două urme ale Marelui Război. Mai întâi e imaginea, dintr-o fotografie de nuntă (vara lui 1935), a unui străbun veteran, căruia în sat i se spunea „Sergentul”, în ţinută militară, cu o medalie pe pieptul vestonului şi chipiul mare tras pe-o ureche. Apoi e o baionetă cu lama lungă şi prăsele din lemn, care era folosită cu ani în urmă la înjunghierea porcilor de Ignat. Fotografia, foarte decolorată, se află încă pe peretele unei camere din casa părintească, iar baioneta, acum cu lama ruptă, ar putea să mai fie printre bulendrele din podul casei.
Urmăresc la televizor campionatul mondial de snooker. Meciurile, lungi şi nu lipsite de tensiune, se desfăşoară nu într-o sală de sport, ci într-un teatru, unul englezesc, cu nume foarte frumos – „The Crucible” (Creuzetul) –, inspirat poate de titlul celebrei piese a lui Arthur Miller, tradusă şi jucată la noi ca „Vrăjitoarele din Salem”. Sunt încântat de eleganţa vestimentaţiei jucătorilor (în care se remarcă papionul şi vesta cambrată, cu spatele din satin în nuanţe neașteptate: roşu ca macii, albastru marin, bej, roz pal, mov, verde de peruzea), de sportivitatea fără fisuri, de mişcările pline de graţie, de concentrarea lor senină ca a funambulilor.
Blogul lui Alexe 