Cosaş

Scenă agrestă la Peleşul regal: un bărbat îndesat, c-o pălărie cu boruri mari, căzute, aducând cu un abajur, coseşte cu râvnă pajiştea din faţa castelului. Iarba înaltă, smălţată cu albăstrele, sânziene şi scaieţi scămoşi tălăzuieşte mâhnită dinaintea cosaşului. De la înălţimea teraselor castelului, poloagele par haşúri groase, trasate de-o mână sigură.

La un moment dat, muchia coasei muşcă din câteva smocuri de izmă şi plăcutul miros caracteristic se răspândeşte în vale, copleşindu-l pe cel al ierbii proaspăt tăiate. Pentru câteva clipe, aroma izmei gripează maşinăria frenetică de paşi, vorbe, clicuri fotografice, chemări, şoapte, iar hârştiul coasei se aude clar şi insuportabil.

Râsul lui Cioran

Criticul literar Ioan Buduca spune la o emisiune televizată că spre sfârşitul vieţii Emil Cioran şi-a rupt toate fotografiile în care apărea râzând, pentru ca lumea să rămână cu imaginea acelui Cioran, depresiv, chinuit, dezabuzat, din cărţile sale. Totuşi, ceva fotografii care să dea seamă de veselia lui Cioran vor fi rămas în albumele prietenilor lui. În plus, mărturisirile celor care l-au cunoscut personal şi câteva interviuri din care transpare jovialitatea filosofului.

În ceea ce mă priveşte, îmi aduc bine aminte convorbirea pe care a purtat-o cu Gabriel Liiceanu, la începutul anilor 1990, înregistrată pentru filmul „Exerciţiu de admiraţie”, în care una dintre revelaţiile delicioase e chiar râsul cioranian, un râs niţel pufnit, proaspăt şi luminos, în clocote scurte care-i curentau tot trupul.

Negustorul

O făptură bizară se arată într-o dimineaţă în dreptul porţii şi mă salută tunător: „Bună ziua, omule!” De la distanţă seamănă cu un păun mare şi decolorat: pieptul acoperit de-o cămaşă galbenă, gâtul lung, ars şi faţa umbrită de-o pălărie de paie sunt încadrate de un evantai urieşesc, stufos şi arămiu. E negustor de mături de curte. Nu îşi poartă târnurile spânzurate de capetele unei cobiliţe, cum îmi amintesc că făceau vânzătorii ambulanţi din copilăria mea, ci înghesuite, cu cozile-n jos, într-un rucsac robust cu cadru. O batistă pestriţă e prinsă între curelele ruscacului, iar de gât îi atârnă o ploscă de tinichea, învelită în postav tocit, pe care mă roagă să i-o umplu.

Cu mişcări de arcaş încercat scoate din tolbă două mături lungi, din nuiele de mesteacăn bine legate şi le roteşte grijuliu, câte una în fiecare mână, prin praful curţii. O aleg pe cea cu coada mai groasă şi îl invit să ia loc pe-o băncuţă, la umbra casei, ca să-şi tragă sufletul. Mă refuză, nu vrea să-l prindă cuptorul nămiezului pe străzi. Udă uşor batista şi îşi şterge fruntea. Cu un tremur scurt îşi potriveşte rucsacul, se gârboveşte încă şi mai mult şi îşi reia colindatul de-a lungul gardurilor ponosite şi a faţadelor înguste. În aerul proaspăt regăsesc plăcerea de a asculta vechea rostire: „Măătura de cuurte, măăăturaaa!”

Corăbii

Vizită la bordul navelor participante la „Regata velierelor înalte”, acostate, la finele competiţiei, în dana pasagerelor din portul Constanţa. Bătrânul far „Carol I” străjuieşte zona, dar nu mai domină portul ca odinioară. Ţinem piept zădufului, biruim cozile lungi, cotite spre piciorul pasarelelor şi petrecem câteva minute, uneori mai mult, sub greementele încâlcite ale corăbiilor gătite pentru ospeţie.

Pe duneta goeletei britanice „Johanna Lucretia”, umbrită de-o velă desfăşurată (sforicelele de vânt nu au forţa s-o umfle şi să mobilizeze vasul), un matelot roşcovan de vreo 40 de ani a întors spatele vânzolelii: studiază limba română. Are în faţă un manual Puls pentru străini, iar alături dicţionarul englez-român de la Teora şi alte câteva cărţi româneşti. Între ele „Despre frumuseţea uitată a vieţii” de Andrei Pleşu, semn că a dat peste un librar bun.

Ceva din curiozitatea vechilor navigatori ai Albionului, care-i făcea să caute în teritoriile descoperite nu doar aur, bijuterii, mătase, piper, ceai, cuişoare, ghimbir sau arbori de pâine, ci şi manuscrise şi cărţi, s-a păstrat în fiinţa acestui marinar cu faţa şi braţele spuzite de pistrui.