În mijlocul naturii

Poposim pentru câteva zile în Răşinari, de fapt la ceva distanţă de sat, la o pensiune aflată pe drumul spre Păltiniş. În fiecare dimineaţă culegem fructe din livada care încadrează pe trei părţi pensiunea, le spălăm în apa rece a pârăului din apropiere şi le mâncăm întinşi pe-o pătură, în timp ce privim pantele verzi şi abrupte, păşuni cu căciuli mari de conifere, şi facem presupuneri care din ele e Coasta Boacii.

O arătare din marginea dinspre pădure a grădinii ne nedumereşte: e un copac cu trunchiul înalt, drept şi robust, dar cu ramurile ciuntite (cu excepţia câtorva din vârf), ce pare un prepeleac pregătit în pripă pentru o căpiţă enormă de fân. Patronul pensiunii, un bătrân peltic care-şi petrece ziua tândălind pe un scaun de regizor şi tăifăsuind cu clienţii, ne spune că livada, tânără şi roditoare, atrage an de an, în general toamna, urşii poftăreţi: „scutură, culeg, mănâncă, mormăie, pleacă, revin.” Arborele care ne-a trezit mirarea e un păr, la ale cărui fructe văratice a jinduit, nu demult, o ursoaică cu doi pui. Căţărată în copac şi preocupată de perele aromate, se pare că ursoaica s-a dezechilibrat şi a căzut. Dihania nu a păţit nimic grav, dar în cădere a ruinat coronamentul.

Urşi care vin şi revin, scutură, culeg, mănâncă şi mormăie la doi paşi de poarta pensiunii!!! Care poartă, abia acum bag de seamă, deşi trainică, are broasca ruginită şi nu se poate încuia. Deodată freamătul tainic al pădurii se aude mai aproape: cu adevărat un sejur în mijlocul naturii.

Pisici de soi

Mari iubitori de feline cum suntem, nu puteam rata expoziţia de pisici de rasă găzduită la mijlocul lui iulie de pavilionul de pe malul lacului Tăbăcărie. Mâţe una şi una desigur. N-au lipsit flocoasele norvegiene de pădure, ingenuele angora turceşti, posacele persane, uriaşele şi fioroasele Maine Coon, boieroasele albastre de Rusia, straniile despuiate Sphynx, cochetele Cornish Rex (abia ieşite parcă de la şedinţa de buclare a blăniţei), nedumeritele Singapura, vătuitele Ragdoll. Ca şi în alte dăţi, m-am desprins cu greu din hipnoza indusă de ochii albaştri lagună ai birmanezelor, dar cea mai mare parte a timpului am petrecut-o lângă cuştile favoritelor mele: sălbaticele pisici bengaleze.

Un concurs de frumuseţe pisicească a fost prilej pentru patru experţi pedanţi să drămuiască felinele, să le ciufulească cu aplomb pentru ca apoi să le ţesale delicat cu mâinile grebluţe, să le pipăie perniţele, să le tragă competent de coadă, de cănăfei, de fălcuţe. Am poftit cu ardoare „jobul” lor.

De pe una dintre tarabele risipite în burta sălii, am cumpărat la plecare o faţă de pernă cu imaginea pictată a – evident – unei pisici. Una tărcată, pusă la patru ace. Ca să nu-mi umble cu mâţa-n traistă, am întrebat-o pe vânzătoare dacă rezistă la spălat.

„Vai de mine!”, a exclamat ea inflamată. „Da’ ce-aveţi de gând? Asta-i operă de artă! Ahhh, staţi aşa!” A deschis repede o trusă din lemn, foarte mânjită de fuga tuşelor, a ales un tub şi o pensulă, a întins un bob mare pe paletă, a înmuiat şi a trasat câteva linii pe faţa de pernă, sub vârful cozii mâţei. „Acum e cât se poate de clar…”, a zis veselă şi m-a îndemnat să suflu câteva minute peste semnătură: phuuu, phuuuu.