Benzi desenate

Salonul anual şi internaţional de Bandă Desenată la Muzeul de Artă Constanţa. Printre invitaţi domnul Puiu Manu, 86 de ani, grafician, veteran al benzii desenate româneşti, pe care îl rog să facă un desen pentru băiatul meu. Mă întreabă ce i-ar plăcea şi, instruit din timp, îi spun că un balaur sau o pasăre Phoenix.

Ascute un creion şi, în timp ce zmeul se iveşte solzos şi mânios pe pagina albă (am senzaţia că dl Manu a insuflat viaţă creionului şi l-a lăsat de capul lui), mă chestionează:

— Dumneata eşti cam de vârsta revistei Cutezătorii, îţi aduci aminte de ea şi de benzile ei desenate? Ba bine că nu, îi răspund. Nu am avut niciodată abonament, însă am moştenit de la surorile mele mai mari o colecţie babană din chiar primii ani, neideologizaţi, ai revistei. Vraful de Cutezători era (şi încă este) depozitat în podul casei. În verile copilăriei petreceam ore întregi, ghemuit sub lucarna cu geam prăfuit, citind articolaşele şi benzile desenate cu Dan Buzdugan şi ceilalţi viteji.

— Atunci, îmi spune surâzând, o să desenez ceva şi pentru băieţelul care ai fost.

Doamna Gica

Aflat în voiaj prin mările sudului, un prieten marinar îmi trimite o poezie, scrisă frumos (în biblioteca vasului, îmi mărturiseşte – nava lui are aşa ceva) pe-o carte poştală. E vorba de „La mer” de Paul Fort, pe care o învăţ repede şi o declam cu gândul la o întâmplare veche.

În copilăria mea nu se pierduse de tot obiceiul ca dascălii să viziteze familiile ai căror prichindei intrau în clasa întâi. Învăţătoarea ne-a trecut pragul în toamna şcolarizării mele şi-mi aduc aminte că mama a invitat-o în camera dinspre şosea, „casa nouă” cum îi spuneam noi, un salonaş foarte luminos în care nu aveam voie să intrăm nepoftiţi, mirosind a fructe şi levănţică, cu decoraţiunile pereţilor împrospătate cu „rolul” înainte de fiecare Paşti, şi a adus miere şi şerbet în farfuriuţele de sticlă, cu fir auriu pe margine.

Nu-mi plăceau adulţii, oricum nu cei cu respiraţia terciuită, care se aşezau uneori pe prispa noastră şi mă trimiteau la „cooperativă” să le cumpăr ţuică două prune şi Carpaţi fără filtru. Dar învăţătoarea nu era din lumea lor. Zâmbitoare, prietenoasă şi blândă, m-a făcut să presimt că şcoala e un loc frumos. Eram groaznic de rârâit pe atunci şi din cauza asta foarte complexat, îi uram cu pumnii strânşi pe toţi cei care mă sâcâiau cu claxonul strident „Rică nu ştia să zică, râu, răţuşcă, rămurică”. Mama o fi-ntrebat ce-i de făcut cu asta, fiindcă învăţătoarea a zis ceva nemaipomenit, ceva care mi-a dat forţă să mă iau la trântă (învins de multe ori) cu cele mai aspre cuvinte: că pronunţia mea e un dar de care se cuvine să ne bucurăm. Şi că se-ntâmplă ca alţii, care nu-l au, să-l copieze. Ca să ne convingă, a recitat câteva versuri în limba franceză, patinând intenţionat pe „r” în acelaşi fel în care o făceam şi eu.

Nu ştiu ce text a fost, nu m-aş mira să fi fost o fabulă, ne citea deseori fabule la şcoală, în română, desigur. De fiecare dată când descopăr o poezie franceză frumoasă îmi place să-i cos versurile de umbrele acelei seri din copilărie: „La mer brille/ comme une coquille;/ On a envie de la pêcher./ La mer este verte,/ la mer est grise,/ elle est d’azur,/ elle est d’argent et de dentelle.”

Foto

Un fotoreporter constănţean vine la bibliotecă pentru a poza primul număr al ziarului la care lucrează, număr apărut hăt, acum 70 de ani. Cum exemplarul respectiv a fost scanat de colegele mele, îi ofer de îndată versiunea electronică. Refuză politicos, vrea să vadă hârtia îngălbenită, colţurile îndoite sau rupte, degradeurile tiparului.

Mă conformez: scotocesc rafturile depozitului şi îi aduc pe pupitru mapa cu colecţia lunii septembrie ’44 a publicaţiei în chestiune. Răsfoieşte niţel, se uită în jur, evaluând ţesătura de lumini şi umbre din birou şi aşază legătura de ziare într-un colţ, departe de ferestre, de-a dreptul pe mochetă. Apoi se face comod pe un scaun, îmi vorbeşte despre „viaţa cu Nikon-ul de gât” şi despre câteva dintre cele mai reuşite poze şi expoziţii ale sale, se arată interesat de bibliotecă şi de munca mea. Îmi devine şi mai simpatic când mărturiseşte că citeşte periodic „Peripeţiile bravului soldat Švejk”. Brusc se întoarce spre ziarul neglijat pe podea şi ia la foc automat 15-20 de cadre, în timp ce citeşte din pagină: „Muncitori, ţărani, intelectuali, femei şi tineri! Ne adresăm vouă, fără deosebire de clase sociale, credinţă sau rasă… şi vă cerem să desăvârşiţi opera atât de curagios începută”.

Deduc că pentru el discuţia noastră lunguţă n-a fost vorbărie pentru pierdut vremea, ci a avut un sens, a fost o tatonare, o intrare în cadenţa „scenei”, necesară pentru o bună fotografie. Îl întreb dacă am dreptate. Îmi răspunde că nu e asta, că poate fotografia orice fără vreo pregătire prealabilă, dar că nu a vrut să fotografieze supărat. S-a întâmplat să ajungă la bibliotecă cu un gând nesuferit în cap de care s-a eliberat încet, vorbind şi ascultând.

Moş Nicolae

Fetiţa de şapte ani a unei prietene îmi descrie înflăcărat colecţia ei numismatică şi-mi arată piesa preferată: o monedă mare. (Îi poartă noroc, aşa că nu se desparte niciodată de ea.) E vorba de moneda de 100 de lei, cu chipul lui Mihai Viteazul pe revers, curentă de la începutul până după mijlocul anilor 1990, când inflaţia i-a venit de hac. Ca unul care a avut aşa ceva în toate buzunarele, nu sunt cine ştie ce impresionat dar, jucându-mă niţel cu ea, mă gândesc că-i o para destul de aparte: e grea, argintie şi lucioasă, are muchia netedă şi proeminentă, iar efigia domnitorului muntean (reprodusă după cunoscuta gravură de la Praga) – barbă bogată, mustaţă tip „ghidon”, hlamidă, cuşmă cu calota piezişă, împodobită c-un smoc de pene – e foarte frumoasă.

„Da’ ştii de ce îmi place mie bănuţul asta?”, mă întreabă cu mutră poznaşă, în timp ce-l doseşte într-un buzunar din interiorul sarafanului de şcoală. Înainte de a mă declara bătut, ţâşneşte: „Pentru că e cu Moş Nicolae, care aduce cadouri!”

Melci

Dimineaţă limpede şi blândă. Citesc în grădină, suspendat în hamac, „Marele Gatsby”, în traducerea recentă a lui George Volceanov. O chemare din casă îmi întrerupe însă lectura. Zorit, las cartea în iarbă, deschisă şi cu paginile în jos, ca un mic acoperiş în două ape zburat de furtună.

Peste vreo oră, revin la umbra mestecenilor şi găsesc paginile aflate în contact cu solul spuzite de melcişori trandafirii cu case minuscule şi delicate. Îi mătur cu dosul palmei şi şterg desenul lor mucilaginos. În urma invaziei rămân mici găuri, dar nu precise şi adânci ca ale carilor, ci superficiale, alungite şi cu marginile rufoase. La o privire mai atentă constat că zdrelirea filelor urmează rândurile tipărite, chiar atunci când ronţăiala începe în albitură, odată ce ajunge la şirul de litere coteşte şi îl urmează fără greş. Trag concluzia că ceva din cerneala folosită de tipografia Polirom îi atrage şi poate îi desfată pe codobelcii de grădină.