Arhivele lunare: decembrie 2014

Uitare

Standard

Întâlnire cu câţiva foşti colegi de liceu la bordul micului velier al unui prieten (căpitan de cursă lungă şi împătimit al navigaţiei cu pânze), acostat la capătul unui ponton, în portul Tomis. Marea e calmă, noaptea întunecată şi tăcută, mai întunecată şi mai tăcută aici, la marginea oraşului. Stăm umăr lângă umăr în cabina îngustă, în jurul unei mese de zile mari. Pe cele două ochiuri ale aragazului electric (corabia e branşată la o priză de pe ponton), o cană mare cu vin de ţară şi un tuci pântecos cu bucăţi de carne de porc proaspăt sacrificat.

Vorbim – toţi deodată – despre întâmplări recente, dar scormonim cu nesaţ şi prin lada cu vechituri. Cineva o evocă pe cofetăreasa de la cantina liceului nostru. Una dintre puţinele figuri feminine dintr-un aşezământ cu o mie de lupi şi lupuşori albaştri, hămesiţi, tânără şi frumoasă, cu părul lung, braţe rozalbe, buze pline şi bust opulent (după cum o prezintă amicii), N. era sortită să fie admirată, iubită, visată şi ţinută minte. Sunt dezumflat: nu-mi aduc deloc aminte de ea, cu toate că nu am uitat tartele, ruladele, eclerurile, ştrudelele ori fanteziile cu rahat ieşite din mâinile ei. Comesenii mă privesc consternaţi, c-o uşoară zbatere de batjocură în colţul gurii. „Staţi aşa”, le zic, „asta a fost acum… Iar uitarea e înscrisă şi ea în legile…” Sunt lăsat brusc în plata Domnului, ca unul care a moţăit atunci când avea ocazia să prindă câte ceva din esenţa vieţii.

Exigenţă

Standard

Ştim de ceva vreme că nu se face să mergi în San Francisco fără câteva flori în păr. Aflu acum cu încântare (via bloggeriţa rusă Varia Kojevnikova) că la capătul celălalt al lumii, în Sankt Petersburg (oraşul, alintat „Piter”, în care a scris Dostoievski), e musai să ai o carte la tine. Altfel pari un caraghios.

Înduplecare

Standard

Toaleta hipermarketului tocmai fusese spălată: udată din belşug, pardoseala de gresie părea o oglindă azurie, iar un curent rece aducea miros proaspăt de citrice. Femeia de serviciu a cedat cu greu în faţa rugăminţilor mele, instruindu-mă apoi ofiţereşte să calc uşor, ca un balerin.

Uşa cu stencilul unui pantof bărbătesc retro era deschisă larg şi sprijinită de-o carte groasă, murată desigur, dar în stare destul de bună – un volum cu versurile lui Arghezi, care ar fi putut fi ediţia Cărţii Româneşti 1980, din care am primit şi eu un exemplar la premiu, prin clasa a VI-a. Tânara oacheşă s-a zborşit la mine când am rugat-o să mă lase să iau cartea („După ce că… Nu vrei şi mopul?!”). S-a îndurat însă de volum, după ce i-am recitat, ţintindu-i ochii negri, poezia „De-abia plecaseşi”, mică, romanţioasă şi foarte frumoasă, pe care am găsit-o apoi în paginile lui.