Ignaz Semmelweis

Pe lista personalităţilor sărbătorite de UNESCO în 2015 descopăr cu imensă bucurie numele unui medic, de la a cărui moarte se împlineşte un secol şi jumătate. Un maghiar cu origini germane, care merită cu prisosinţă recunoştinţa noastră.

Am dat de el în urmă cu câţiva ani, în volumul de eseuri „Un om fără de ţară” al lui Kurt Vonnegut. Iată notiţa scriitorului american (pp. 99-103): „Ignaz Semmelweis s-a născut la Budapesta în 1818. A trăit în aceeaşi perioadă cu bunicul meu şi cu bunicii voştri, şi s-ar părea că asta s-a întâmplat cândva demult, dar, de fapt, am putea spune că el a trăit ieri. A devenit medic obstetrician, ceea ce ar trebui să-l transforme într-un erou destul de modern. Şi-a dedicat viaţa sănătăţii bebeluşilor şi a mamelor. Ar trebui să avem mai mulţi asemenea eroi. În zilele noastre, pe măsură ce devenim tot mai industrializaţi şi mai militarizaţi, avându-i pe liderii de opinie în frunte, ne pasă tot mai puţin de mame, de bebeluşi, de bătrâni ori de alte persoane vulnerabile din punct de vedere fizic sau economic. […]

Ignaz Semmelweis credea că germenii puteau provoca boli. S-a îngrozit când a mers să lucreze la o maternitate din Viena, Austria, şi a descoperit că o mamă din zece murea de febră după naştere. Era vorba despre femei de condiţie modestă – cele bogate continuau să nască la domiciliu. Semmelweis a observat procedurile spitaliceşti şi a început să suspecteze că doctorii infectau pacientele. A băgat de seamă că, din sala de disecţie a morgii, doctorii mergeau direct să examineze mamele din secţia de maternitate. Ca experiment, a sugerat ca doctorii să se spele pe mâini înainte de a atinge mamele.

Ce putea fi mai insultător decât asta? Cum îndrăznea el să le dea sugestii unora care îi erau superiori pe scala socială? Şi-a dat seama că era un nimeni. Venise din altă ţară, neavând prieteni ori protectori în rândul nobilimii austriece. Însă decesele nu conteneau, şi, cum nu avea ştiinţa de a se purta în mijlocul acelei lumi, din acest punct de vedere semănând cu mine şi cu dumneavoastră, Semmelweis insista în continuare ca medicii să se spele pe mâini. În cele din urmă, au convenit să procedeze cum li se sugerase, dar doar din spirit de batjocură, satiră şi dispreţ. Închipuiţi-vă cum se frecau cu săpun, curăţindu-se şi sub unghii.

Curând nu s-au mai înregistrat decese – imaginaţi-vă asta! Semmelweis salvase nenumărate vieţi.

S-ar putea spune că ulterior a salvat milioane de vieţi – inclusiv viaţa dumneavoastră şi a mea. Cum i-au mulţumit liderii societăţii vieneze din acest domeniu, cu toţii lideri de opinie? L-au silit să plece din spital şi chiar din Austria, ţara pe al cărui popor îl slujise cu atâta devotament. Şi-a încheiat cariera într-un spital provincial din Ungaria. Acolo şi-a pierdut încrederea în umanitate – adică în noi şi în cunoştinţele secolului informaţiei –, dar şi în sine.

Într-o zi, aflat în sala de disecţii, a luat bisturiul cu care lucrase pe un cadavru şi, din proprie iniţiativă, şi-a făcut o incizie în palmă cu lama acestuia. La scurt timp după aceea a murit, aşa cum ştia că se va întâmpla, din cauza unei infecţii.”

Concurs

Biblioteca publică din Constanţa scoate la concurs postul de şef de departament relaţii cu publicul. Sunt reticent. Cu o directoare care nu ştie mai nimic despre bibliotecă, urcată şi proptită pe scaun de familie şi baronetul politic local, nu-mi fac iluzii şi nu văd de ce mi-aş bătea capul. Soţia şi câţiva prieteni au altă părere: Înscrie-te, ce dracu! Nu fii un motan leneş! Te plângi că ideile tale sunt aruncate la coş. E o ocazie, n-ai nimic de pierdut!

Suntem patru candidaţi. Favorit este un tip ipocrit şi lingăreţ, despre care ştiu că este în graţiile directoarei. Insul mă prinde de mânecă şi, fără să-l întreb, îmi spune că directoarea e de fapt foarte supărată pe el, fiindcă el e rău: o tutuieşte. Da, colega, sunt convins că aşa e, mai bagă-mi te rog câteva tromboane că tot suntem la emisiunea „Tolomacul de pe faleză”. Bătrâne, eşti rău şi n-ai maniere, dar eşti onest! Ce bine că sunt aici cu tine, la o competiţie dreaptă, mai dreaptă decât jocurile olimpice! Dă-mi voie să-ţi strâng mâna, sportivule! Optimus vincere!

Intru primul. La o masă comisia de evaluare, trei persoane, în centru directoarea – şi singura de specialitate. Fiindcă cele care o încadrează stau oarecum pe burtă pe masă, directoarea pare mai înaltă şi mai impozantă. Scaunul candidatului e pregătit la dreapta şi doar oleacă în faţă, aşa încât, aşezându-mă, văd profilurile celor trei doamne sobre. Lângă cotul meu e contabila-şefă a bibliotecii (o fi legală prezenţa ei în comisie, dar ce fel de lege este aceea care permite cuiva care nu a citit niciun rând din ştiinţele informării – şi se laudă cu asta – să evalueze candidaţi pentru practic a doua funcţie de specialitate din bibliotecă?). Îşi loveşte cu zgomot unghiile. Are degetele scurte şi atât de boante că par raşchetate. Vârfurile sunt mai proeminente, ca şi cum ar purta nişte capişoane, iar lăţimea unghiilor depăşeşte lungimea lor, e neomenesc, mă trec fiori pe şira spinării. Pe latura cealaltă, înaintea mea, a patra persoană, secretara comisiei de specialişti, o tânără pregătită cu pixuri şi foi pentru a înregistra discuţiile. E agitată. Figura i se schimbă continuu: veselie, îngrijorare, tristeţe, cugetare adâncă, iarăşi veselie… Când meditează, aplecată pe birou, privirea mi-e atrasă de-o vale de pe mijlocul nasului ei, pe unde mă aştept să alunece o idee mică şi să cadă în cuvinte caligrafiate cu fir auriu pe pagina albă.

Vorbesc despre cum îmi imaginez dezvoltarea departamentului în chestiune. Tot ce scrisesem cu câteva zile înainte mi se pare important, aşa că îi dau zor cu sloganul bibliotecii, cercul de carte veche şi cel de lectură de carte poliţistă (primul vizat Raymond Chandler), atelierul de legare de carte, blogul bibliotecii, clubul de istorie locală, revista pentru cititori şi, fluturaş multicolor al proiectului, avatarul artistic al bibliotecii, personajul stilizat care să încarneze biblioteca şi profesiunea de bibliotecar, pentru a cărui realizare mă sfătuisem deja cu un amic grafician.

După vreo zece minute, directoarea îmi face un semn: „Am înţeles. Acum am vrea să ne spui articolul 40 din legea bibliotecilor”. Vorbeşte rar şi sacadat. Sunt în stânga ei, dar se uită înainte, surâzând uşor, ca şi cum un curcubeu s-ar fi arcuit cuminte la capătul bolţii privirii ei. „Păi, nu prea le ştiu după numere, dar…” şi încep să turui despre ce-mi vine la gură din respectiva normă, citită şi răscitită. „Însă nu degeaba au numere articolele în lege”, mă întrerupe ea, „e important să aflăm ce conţine articolul 40”. Niciun rost să scormonesc memoria, niciodată nu am dat atenţie numerotării. Brusc şi iremediabil îmi iau gândul de la concurs, iar articolul îmi devine simpatic. Îmi aduce în minte un alt articol, mai mare, 240 sau 420, cu Raj Kapoor, văzut în copilărie într-o sală, plină ochi, din vechea şcoală a satului.

Cum prevăzusem, concursul e câştigat de individul cu adresare prea familiară. Nu mă pot abţine. Întrucât informaţiile sunt publice, după câteva zile am în faţă înregistrarea scrisă a discuţiei dintre comisie şi candidatul victorios. Prima întrebare, pusă chiar de directoare, sună aşa: „Ce propuneri aveţi pentru optimizarea serviciilor cu publicul?”. Din întâmplare chiar tema proiectului pe care fiecare dintre cei înscrişi îl avea de susţinut. Cum ar veni, mai întâi vorbeşti tu despre ce ai pregătit, apoi te întrebăm noi despre acelaşi lucru. Şi dăm nota.

Convalescenţă

Până de curând, ca să ajungi la Biserica „Schimbarea la Faţă”, pe muchia falezei, trebuia să ţopăi şi să zigzaghezi cu mare băgare de seamă printre gropi şi mormane de nisip, piramide de lopeţi şi târnăcoape, stive de ţevi, grămezi de pietre de pavaj, remorci, basculante, excavatoare şi alte maşinării care pufneau pe neaşteptate: în zonă era şantier de lucrări stradale.

Acum că treaba s-a terminat – muncitorii au instalat ce era de instalat şi au pavat ce era de pavat – vecinătatea e liniştită şi îngăduitoare. De fapt, mai mult decât liniştită, pustie. Odată cu buldo-excavatoarele au plecat şi familiile de ţigani care locuiau pe străduţele din apropiere, probabil în casă nouă, în cartierul aşa-zis social, „Henri Coandă”. Vilele pe care le-au ocupat, cândva remarcabile, au fost retrocedate, însă proprietarii nu s-au mutat în ele, nici nu ar avea cum, se vede cu ochiul liber că au nevoie de-o reparaţie capitală cel puţin.

Au dispărut astfel figuri, mirosuri, zgomote. Puşlamalele agăţate de garduri, arapinele cu voci stridente, flăcăii cu zâmbete fudule, fetele pomădate, fremătând de aşteptare, baborniţele cu mâini noduroase care se mutau domol de la umbră la soare şi de la soare la umbră, canapelele de sub streşini, lăturile din jurul rigolelor. Au rămas ale nimănui câteva potăi bănuitoare şi sumedenie de pisici cu ochii urduroşi. Străzi bătrâne şi discrete, istovite de-o boală lungă.