Iuţeală

La insistenţele băiatului meu, amenajez, pe-o latură a livezii, o mică grădină de legume. Scot uneltele muncite la greu de socră-miu şi le pun la umflat în apă, sap, greblez, bătucesc potecuţe, fac şănţuleţe, plantez. Roşii, ardei graşi, gulii, ciuşcă, vinete, castraveţi, dar şi pătrunjel, leuştean, mărar, cimbru, busuioc. Cele mai multe răsaduri şi seminţe le primesc, împreună cu binevenite sfaturi, de la doi prieteni, profesionişti în ale răzoarelor: colega Lucica şi unchiu’ Mircea.

Pentru câteva merg însă în Piaţa Griviţei. Mă atrag firele robuste, cu rădăcinile în păhărele de plastic, ale unui moşneguţ, pe care-l întreb băţos (hotărât să nu mă las păcălit) dacă pipăruşca lui e iute. Fără să scoată un cuvânt, omul rupe de pe-o plantă un ardeiaş cât un vârf de ţipirig şi-mi întinde jumătate. Jumătatea cealaltă o ronţăie senin, mi se pare cu tot cu codiţă. Fac la fel. Gura mi se încinge ca un cuptor, şuvoaie de foc îmi ard esofagul, ochii se umplu de lacrimi. Când limba mi se dezumflă cât să pot articula câteva vorbe, oarecum inteligibile, îi spun că mi-a făcut-o precum Moromete lui fecioră-su, cu tigaia de iahnie fierbinte. Surâde enigmatic şi-mi oferă o reducere frumuşică.