Vacanţă la ţară, în casa părintească. Spre folosinţa fiului meu, încerc să-mi evoc copilăria pe-o cale aşa-zis muzeografică, plecând de la obiectele vechi din gospodărie: stupii şi centrifuga pentru extras mierea, devenită cuibar, barda cu care ai mei luau gâtul găinilor, ia cu şapte culori a bunicii, uşile înalte şi grele rămase de la hanul care se-nălţa cândva în grădină, scaunele din stejar, meşterite „pentru o sută de ani” de Moşu Traian, şnurul galben de comandant al detaşamentului de pionieri, măsuţa rotundă la care ne scriam lecţiile, joagărul lung, a cărui voce ascuţită se auzea toamnă de toamnă, cazanele pentru jumări şi untură etc. Reuşesc şi nu prea să-i captez interesul.
E mult mai atras de mirosuri. Mirosul tufelor de regina nopţii, plantate de mama în faţa ferestrelor, al podului cu cioburoaie şi şoareci, al coteţului păsăretului de curte, al fânului proaspăt cosit şi, mai ales, cel agrest şi tare al grajdului în care a stat până de curând văcuţa noastră bălţată.