Marină

Mândria flotei noastre militare a mării sunt fregatele. Trei la număr, una construită în perioada comunistă, în Şantierul din Mangalia, celelalte două cumpărate şi rearmate în anii 2000, după ce fuseseră scoase din uz de Marina Regală Britanică. Una dintre acestea, botezată „Regele Ferdinand”, a fost învestită drept navă-amiral a Forţelor Navale Române. O paranteză: se pare că motivul casării în Albion este aliajul din care e făcută „păstaia”, carena navelor. Prea bogată în aluminiu, structura lor se aprinde uşor şi arde ca o claie de păpuşoi. Ceea ce s-a şi întâmplat cu nave asemănătoare în Războiul Malvinelor. Însă boşii marinei noastre nu se împiedică de-un ciot de bauxită.

Alături de fregate, forţele navale se prezintă cu patru corvete, trei nave purtătoare de rachete, trei vedete torpiloare, un puitor de mine şi trei nave specializate în îndepărtarea minelor. Sărmanul „Delfin” nu şi-a dat încă duhul, însă dormitează legat la cheu: nu poate părăsi portul Constanţa fiindcă i-a secătuit, cu ani în urmă, vlaga unor baterii. Mai sunt şi câteva nave auxiliare, mai mari sau mai mici, printre ele Nava Şcoală „Mircea” şi „Grigore Antipa”, nava pentru lucrări cu scafandri la mare adâncime, însă de luptă şi funcţionale sunt cele menţionate: trei plus patru plus trei plus… egal şaptesprezece nave mari şi late. Cam puţine, s-ar zice.

Ceva mai bine stăm la amirali. Câţi? Conform asociaţiei „Clubul Amiralilor”, nouă figuri în serviciul activ, incluzând aici toate cele patru grade care conţin termenul (în ordine crescătoare: contraamiral de flotilă, contraamiral, viceamiral şi amiral). Plus şaptezeci (sic!) în rezervă, dar care, la o adică, vor răspunde cu pieptul bombat: Prezent! Nouă amirali activi, nouă lupi de mare straşnici şi încercaţi, cum ar veni, unul la aproape două nave.

Casa prinţului

În curtea bisericii fortificate a comunităţii săseşti din satul Viscri. Eu cobor, ţinându-mă de umbrele nucilor, o doamnă îmbujorată, cu pălăriuţă de soare urcă poteca îngustă. Mă acroşează fără introducere: „Da’ casa prinţului Charles, care ne-a adus pe toţi în văgăuna asta, unde e?”. Mă gândesc că-i cam drastic, însă just în bună măsură: suportăm lungul drum plin de hârtoape de la şoseaua principală, ne ferim din calea cirezii care se adapă la ulucul din mijlocul satului, ocolim băligile şi le inspirăm mirosul, păşim cu grijă peste podeţele hrentuite şi fiindcă prinţul Charles a ajuns aici cu ani în urmă şi a fost încântat de ceea ce a văzut.

Dacă ştiu unde e casa prinţului? Ba bine că nu! Mai ştiu şi că prinţul a cumpărat-o de la băbuţa Sara, că a fost construită în secolul 18, că e botezată „Casa Albastră”, datorită spoielii pastelate, că are în faţă peri bătrâni şi o ciupercă uriaşă – un pietroi mare, rotunjit şi afundat în pământ, pe care te poţi odihni olecuţă. Şi, fiindcă a fost amenajată ca o casă de oaspeţi, dacă-i baţi la poartă ţi se va deschide.

Hey! Teacher!

Opresc maşina la culoarea roşie a unui semafor. Alături mârâie un autocar înalt şi subţire, decorat cu valuri şi iahturi. E plin cu copii veseli, probabil în drum spre casă dintr-o tabără şcolară. Deodată, ca la un ordin, o duzină de pici – băieţi şi fete – se bulucesc la ferestre şi se maimuţăresc la noi, cei din maşinile mici, încercând să ne transmită ceva. Câţiva despăturesc foi de hârtie cu expresii „cool” împotriva tutelei, printre ele cunoscuta „Hey! Teacher! Leave them kids alone!”. Le lipesc bine de partea interioară a geamurilor, ca să ne uşureze lectura.

Totul durează câteva secunde. O profesoară calmă stinge cu gesturi şi vorbe nimerite focul libertarian, apoi coboară cortina peste scena înghesuită. După câteva clipe, văd un tremur între două perdeluţe: figura unei fetiţe cu ochelari. Mă uit la ea şi ea se uită la mine. Ridică din umeri şi zâmbeşte vinovat.

[O bucată dintr-un vis în care]

O bucată dintr-un vis în care
rămân un pic în urma ta –
încă mă uimeşte mersul tău
şi felul cum trecătorii se trag uşor (involuntar?) din drumul tău
intrăm în librăria mică şi-nghesuită ca un cufăr de zestre,
citim cu voce tare titlurile cărţilor, dar
nu bifăm prea multe, librarul ne repéde indignat
ca să-l calmăm cumpărăm un Cortazar şi câteva cărţi poştale cu urbea.
Culegem prune de zahăr pe dealul din spatele vechii biserici fortificate
ne aşezăm în iarba înaltă, faţa ta
coboară spre a mea,
părul tău, zâmbetul, parfumul îmi ard pielea şi gândurile,
planton vigilent şi tenace, degetul meu arătător
îţi desenează potecă la un sân la celălalt.

Nu mă auzi,
însă vorbesc cu tine
depărtarea se joacă cu noi ca un clovn neruşinat.
Fără tine în orăşelul ăsta de munte
şi nicio amintire cu tine printre casele lui văruite în albastru.