În curtea bisericii fortificate a comunităţii săseşti din satul Viscri. Eu cobor, ţinându-mă de umbrele nucilor, o doamnă îmbujorată, cu pălăriuţă de soare urcă poteca îngustă. Mă acroşează fără introducere: „Da’ casa prinţului Charles, care ne-a adus pe toţi în văgăuna asta, unde e?”. Mă gândesc că-i cam drastic, însă just în bună măsură: suportăm lungul drum plin de hârtoape de la şoseaua principală, ne ferim din calea cirezii care se adapă la ulucul din mijlocul satului, ocolim băligile şi le inspirăm mirosul, păşim cu grijă peste podeţele hrentuite şi fiindcă prinţul Charles a ajuns aici cu ani în urmă şi a fost încântat de ceea ce a văzut.
Dacă ştiu unde e casa prinţului? Ba bine că nu! Mai ştiu şi că prinţul a cumpărat-o de la băbuţa Sara, că a fost construită în secolul 18, că e botezată „Casa Albastră”, datorită spoielii pastelate, că are în faţă peri bătrâni şi o ciupercă uriaşă – un pietroi mare, rotunjit şi afundat în pământ, pe care te poţi odihni olecuţă. Şi, fiindcă a fost amenajată ca o casă de oaspeţi, dacă-i baţi la poartă ţi se va deschide.
Blogul lui Alexe 