Oaspete

La talciocul de duminică, din marginea oraşului, descopăr pe taraba unui buchinist „Progresele Dobrogei dela anexare până astăzi: 1878-1906”, o carte subţire, scrisă şi publicată în 1907 de Leonida Colescu, şeful Serviciului de Statistică din epocă. Spre surprinderea mea, cartea are toate însemnele de posesiune ale Bibliotecii Judeţene Constanţa: număr de inventar, cotă topografică, ştampile, etichete. Vânzătorul, roşcovan şi limbut, e şi actualul proprietar: susţine că a cumpărat-o acum câţiva ani, împreună cu alte câteva sute de volume, de la o „văduvă onorabilă”. Plătesc zece lei şi plec cu lucrarea la subsuoară.

Scotocind prin registre aflu că volumaşul a fost achiziţionat de bibliotecă în 1969 (cu 50 de bani) şi inclus în aşa-numitul fond secret (fond constituit în fiecare bibliotecă de drept public din România comunistă). Împrumutat, nu se mai ştie cui, pe la mijlocul anilor 1980, nu a mai fost primit înapoi şi a fost oficial scos din colecţii în noiembrie 1988. Chiar şi lectura în sălile bibliotecii a cărţilor de la „Secret” era prohibită, nu mai vorbesc de împrumutul lor la domiciliu, însă, atunci, ca şi astăzi, unii obţineau orice şi de oriunde. De ce nu înapoiază oamenii cărţile împrumutate  atunci când nu le înapoiază (fie ele de la amici, profesori ori de la bibliotecă)? Le rătăcesc, uită de ele, ori şi le însuşesc hoţeşte fiindcă le doresc prea tare? Îmi place să împrumut cărţi (să dau şi să primesc) şi mi se pare că luarea cu împrumut, încă mai mult decât cumpărarea, e şi îmbiere grijulie, invitaţie curtenitoare adresată cărţii, iar o carte împrumutată şi nereturnată este un oaspete sechestrat.