O cioară a găsit pe undeva o nucă şi are un plan ca s-ajungă la miezul ei moale şi gustos: o lansează din cioc ca pe-o ghiulea, de la patru-cinci metri înălţime, pe cimentul din faţa bibliotecii. O dată, de două ori, de trei ori… E-o nucă tare, însă cioara e nu doar isteaţă, ci şi tenace. Din spatele ferestrei îi ţin socoteala încercărilor, aşteptând de fiecare dată desfacerea în bucăţi.
La un moment dat, o mâţă cu chef de joacă ţâşneşte de nu-ştiu-unde, apucă nuca buclucaşă şi o zbugheşte cu ea sub un Fiat 500. Cioara croncăne perplexă şi zboară în linii frânte. Deschid geamul, îi arunc o bucată de pâine, o culege şi se face nevăzută. Pisica revine agale în scenă, fără nucă. O recunosc. Îşi face veacul prin zonă, e mică şi frumuşică, are blana neagră, doar lăbuţele îi sunt albe, ca şi cum ar purta nişte şoşoni foarte şic. „Hoţoaico”, îi strig tare, însă nu se sinchiseşte.
Blogul lui Alexe 
Poate că a luat nuca împrumut…să meșterească o ”cursă pentru șoareci”…O strachină de lut îi mai trebuie…Sau poate a făcut-o doar pentru distracție…biata cioară!
Doar joacă avea mâţa în căpşorul ăla negru al ei (până şi botul îi e negru). Însă cioara a fost afectată, nu-i ardea de distracţie, era „amărâtă şi stingheră ca o prună afumată”, vorba lui Topârceanu.