O cioară a găsit pe undeva o nucă şi are un plan ca s-ajungă la miezul ei moale şi gustos: o lansează din cioc ca pe-o ghiulea, de la patru-cinci metri înălţime, pe cimentul din faţa bibliotecii. O dată, de două ori, de trei ori… E-o nucă tare, însă cioara e nu doar isteaţă, ci şi tenace. Din spatele ferestrei îi ţin socoteala încercărilor, aşteptând de fiecare dată desfacerea în bucăţi.
La un moment dat, o mâţă cu chef de joacă ţâşneşte de nu-ştiu-unde, apucă nuca buclucaşă şi o zbugheşte cu ea sub un Fiat 500. Cioara croncăne perplexă şi zboară în linii frânte. Deschid geamul, îi arunc o bucată de pâine, o culege şi se face nevăzută. Pisica revine agale în scenă, fără nucă. O recunosc. Îşi face veacul prin zonă, e mică şi frumuşică, are blana neagră, doar lăbuţele îi sunt albe, ca şi cum ar purta nişte şoşoni foarte şic. „Hoţoaico”, îi strig tare, însă nu se sinchiseşte.
Poate că a luat nuca împrumut…să meșterească o ”cursă pentru șoareci”…O strachină de lut îi mai trebuie…Sau poate a făcut-o doar pentru distracție…biata cioară!
Doar joacă avea mâţa în căpşorul ăla negru al ei (până şi botul îi e negru). Însă cioara a fost afectată, nu-i ardea de distracţie, era „amărâtă şi stingheră ca o prună afumată”, vorba lui Topârceanu.