Arhivele lunare: martie 2016

Buburuza

Discuție

Cu ani în urmă, pregătind terenul pentru a turna o limbă de ciment în curtea din faţă, am ruinat grădiniţa cu flori a soacrei mele. Am tăiat tufele de trandafiri, am scos garofiţele şi tufănelele, am călcat florile de piatră, am dezgropat cepele florilor primăvăratice. Buburuza, aşa-i spuneam noi soacrei mele, a suferit, dar nu s-a dat bătută: a răscolit pământul pe care-l răsturnam din roabă, a recuperat bulbii întregi şi i-a replantat. „Oricum trebuiau despărţiţi că prea făcuseră mulţi pui”, mi-a zis după ce a terminat lucrul. De atunci avem în fiecare primăvară, de-a lungul aleii de pe latura de sud a casei, un şir stufos şi înmiresmat de ghiocei, lalele, zambile şi narcise de mai multe soiuri.

Aşa a fost mereu Buburuza: preocupată să repare ce stricam noi, să continue ce lăsam neterminat, să îmbunătăţească ce făceam strâmb, să rearanjeze ce lăsam vraişte, absorbită cu totul de vieţile noastre, de grijile noastre, de bucuriile noastre. A absolvit în tinereţe o şcoală de dactilografie şi a lucrat o vreme ca secretară, însă după căsătorie a rămas acasă şi a trăit doar prin sforţările bărbatului şi prin întâmplările fiicelor şi nepoţilor ei. Era foarte discretă, dar o simţeam peste tot, în rufele apretate, în aerul proaspăt al camerelor şi în pernele scuturate, în străveziul ferestrelor, în aburii borşului de perişoare, în ispitirea plăcintei de duminică, în fierbințeala sobelor, în consistenţa fină a dulceţii de cireşe. Când a murit, în martie anul trecut, am simţit crestătura adâncă a fiecărei vorbe nepotrivite pe care i-am adresat-o, a fiecărui gest necuviincios făcut faţă de ea. Sunt convins însă că m-a iertat.

Tragem o băncuţă sub streaşina casei, la adăpost de respiraţia rece a cerului, şi ne sorbim cafeaua de dimineaţă. Florile preferate ale Buburuzei, narcisele albe, cu marginea roşie şi franjurată a bănuţului auriu din mijloc, au îmbobocit.

Aşteptare

Discuție

corcodus_2Luna martie a fost foarte posomorâtă la malul mării. Zilele însorite şi-au făcut loc cu mare greutate printre cele noroase, friguroase, vânturoase, ploioase. De fapt nu zilele, ci orele însorite.

Obida troposferică a avut însă şi un efect reconfortant, cel puţin pentru privirea umană. Înfloriţi la începutul îngăduitor al mărţişorului, caişii şi corcoduşii îşi păstrează încă şi azi, după aproape o lună, coroana albă. (În mod normal, timpul scurs între deschiderea florilor şi căderea totală a petalelor e de cel mult două săptămâni.) E, desigur, dorinţa pomilor de a rodi. Vremea urâtă şi temperaturile mici – nu îndeajuns de mici ca să îngheţe şi doboare florile – au ţinut albinele în prisăci, iar pomii continuă să le aştepte.

Waking up on a snowy evening

Discuție

Sună telefonul. E Mircea, care vrea să ştie dacă ne uităm la ninsoare. Nu, nu ne uităm, dormim, sforăim, e sâmbătă seara, alergătura prin oraş ne-a doborât, aşa că am pus cornul în pernă. „Dar tu ce faci?”, îl boscorodesc. „Ai plecat de la meditaţia de engleză?”

„Nuuuu, sunt în toaletă la Miss”, răspunde cu voce mică. „Ninge atât de frumos… M-am gândit să vă sun acum, să vă uitaţi, fiindcă la terminarea orei o să fie întuneric… Poate-o să se şi oprească pân-atunci.”

Deschidem fereastra, ne sprijinim coatele pe pervaz şi capetele în palme. Fulgi mari, lăptoşi, goniţi de vântul puternic ne răcoresc feţele şi ne spală ochii cârpiţi.

Prăjituri

Discuție

preambalataO prietenă vine la bibliotecă şi mă găseşte în faţa unui dejun frugal. Termin sandvişurile şi salata, tişlaifărul îl scutur pe pervazul ferestrei, câteva vrăbii s-au învăţat să vină la firimituri. „Fără desert!?”, se miră amica mea. Mimez prea-plinul. „Dar un prânz nu-i complet fără un dulce”, mă dojeneşte. Ridic din umeri, ea nu mai insistă şi trecem la documentarea pentru articolul pe care vrea să-l scrie. E jurnalistă şi încă una care scrie foarte bine.

Se întoarce peste câteva zile (nu mă mai prinde cu nasul în farfurie), restituie cărţile împrumutate şi-mi oferă o prăjitură rumenă, neînsiropată, care aduce cu un hamburger. Ceva ce nu cred să mai fi mâncat din timpul liceului. Deşi nu era trufandaua mea favorită, tot am ronţăit câteva vagoane în cei patru ani, foarte lungi, de liceu militar. Şi iată de ce.

În curtea liceului era o clădire veche în care o vânzătoare câinoasă ţinea un chioşc. În recreaţii, încăperea cu pământ pe jos era aşa de aglomerată că nu te puteai apropia de tejghea dacă nu erai un gradat impozant ori o vedetă locală. Găsisem însă o cale să ajung la bunătăţi: rămâneam olecuţă după ce se suna de intrare la ore, moment în care prăvălia coanei Delcă se golea, cumpăram şi o ştergeam în fuleu spre clasă, rugându-mă să întârzie profu’. De mâncat mâncam în pauza următoare. Cu un astfel de plan nu mergea să cumpăr orice, nici vorbă să alerg pe platou şi pe scări c-o savarină-n mână. Sau cu o amandină. Uneori luam un covrig polonez, alteori un ecler, dar de cele mai multe ori alegeam un fursec mare, cu cremă, împachetat în celofan. În plus era ieftin, cred că cel mai ieftin produs de pe rafturi.

Muşc cu poftă şi, după atâţia ani, recunosc încântat gustul prăjiturii: arome de vanilie, lămâie, cacao, parcă şi ceva rom… Dar numele? Amica mă lasă o vreme să mă strofoc, apoi mă luminează: e o preambalată. Un nume urât pe care-l uitasem cu desăvârşire.