Prăjituri

O prietenă vine la bibliotecă şi mă găseşte în faţa unui dejun frugal. Termin sandvişurile şi salata, tişlaifărul îl scutur pe pervazul ferestrei, câteva vrăbii s-au învăţat să vină la firimituri. „Fără desert!?”, se miră amica mea. Mimez prea-plinul. „Dar un prânz nu-i complet fără un dulce”, mă dojeneşte. Ridic din umeri, ea nu mai insistă şi trecem la documentarea pentru articolul pe care vrea să-l scrie. E jurnalistă şi încă una care scrie foarte bine.

Se întoarce peste câteva zile (nu mă mai prinde cu nasul în farfurie), restituie cărţile împrumutate şi-mi oferă o prăjitură rumenă, neînsiropată, care aduce cu un hamburger. Ceva ce nu cred să mai fi mâncat din timpul liceului. Deşi nu era trufandaua mea favorită, tot am ronţăit câteva vagoane în cei patru ani, foarte lungi, de liceu militar. Şi iată de ce.

În curtea liceului era o clădire veche în care o vânzătoare câinoasă ţinea un chioşc. În recreaţii, încăperea cu pământ pe jos era aşa de aglomerată că nu te puteai apropia de tejghea dacă nu erai un gradat impozant ori o vedetă locală. Găsisem însă o cale să ajung la bunătăţi: rămâneam olecuţă după ce se suna de intrare la ore, moment în care prăvălia coanei Delcă se golea, cumpăram şi o ştergeam în fuleu spre clasă, rugându-mă să întârzie profu’. De mâncat mâncam în pauza următoare. Cu un astfel de plan nu mergea să cumpăr orice, nici vorbă să alerg pe platou şi pe scări c-o savarină-n mână. Sau cu o amandină. Uneori luam un covrig polonez, alteori un ecler, dar de cele mai multe ori alegeam un fursec mare, cu cremă, împachetat în celofan. În plus era ieftin, cred că cel mai ieftin produs de pe rafturi.

Muşc cu poftă şi, după atâţia ani, recunosc încântat gustul prăjiturii: arome de vanilie, lămâie, cacao, parcă şi ceva rom… Dar numele? Amica mă lasă o vreme să mă strofoc, apoi mă luminează: e o preambalată. Un nume urât pe care-l uitasem cu desăvârşire.