Arhivele lunare: iulie 2016

Ciclism

Discuție

Răţuşca cea urâtăDe câţiva ani buni, la fiecare început de iulie, ca încălzire pentru vizionarea la tv a Turului Franţei la ciclism, un prieten ahotnic după sportul cu bicicletă îmi ţine, de la distanţă, câteva lecţii.

Mulţumită lui ştiu ce e o etapă de plat şi ce e un contratimp individual, știu ce e o „bordură”, cum se acordă punctele pentru sprinteri, cine a câştigat prima ediţie (1903), cum vine treaba cu liderii de echipă şi truda partenerilor în folosul lor, care sunt tricourile celor patru clasamente principale, de ce trebuie veneraţi Eddy Merckx, Bernard Hinault şi Miguel Indurain, ştiu scandalurile de dopaj şi răsunătoarele descalificări, ştiu că la începuturi cicliştii îşi purtau camerele de schimb înfăşurate în jurul pieptului şi urcau pantele montane pe lângă biciclete, cunosc (dar nu gust) cântecul dedicat competiţiei de trupa germană Kraftwerk, ştiu de eroarea lui Raymond Poulidor în 1964, pe velodromul din Monaco, ştiu cine a murit pe Col du Galibier, am poze cu înfiorătorul Mont Ventoux, dar şi cu serpentinele desenate rafinat pe Alpe d’Huez, pot spune ce-i ăla un „autobuz” şi ce e „lanterna roşie”. Şi multe altele.

Anul acesta amicul meu îmi vorbeşte despre căţărările montane din şaua bicicletelor. Urcuşurile sunt, ştiam asta, de cinci categorii, în ordinea crescătoare a dificultăţii: patru, trei, doi, unu şi specială (traducerea „specială” nu e chiar cea mai potrivită, în original în franceză se numeşte „hors catégorie”,  ceea ce înseamnă dincolo de clasificare, în afara clasificării). Categoriile, zice el, şi aici vine noutatea surprinzătoare, au fost stabilite prin corespondenţă cu treptele de viteză ale unui celebru automobil francez – Citroën 2CV – care ar parcurge drumul respectiv.

Traseul e de categoria a patra fiindcă ar putea fi urcat de maşinuţa alintată „Răţuşca cea urâtă” cu schimbătorul în viteza a patra (treapta superioară), este de-a treia fiindcă ar fi urcat în viteza a treia (nu şi într-a patra) şi aşa mai departe până la cel de categoria întâi, care ar fi urcat de Citrona de doi cai doar în viteza întâi. Dar categoria aşa-zis specială? A fost adăugată în 1979 pentru a descrie pantele cele mai dure, ce puteau fi parcurse, se pare, de Răţuşcă doar în… marşarier. Şi fiindcă de la comparaţia cu mersul racului nu putea veni inspiraţia numelui categoriei, a fost aşezată „în afara clasificării”. E ceva poezie în încercarea asta de domesticire a culmilor prin apel la o trăsurică veche. Dar parcă e prea frumoasă ca să fie adevărată.

Nu numai pentru copii

Discuție

O prietenă îmi recomandă „Povestea frindelului” şi îmi redeschide pofta de literatură pentru copii. În decurs de câteva zile, pe lângă „Frindel”, citesc sau recitesc cu încântare „Micul Nicolas”, „Charlie şi Marele Ascensor din Sticlă”, „Povestiri din Ţara Rutabaga”, „Pe urmele lui Vermeer”, „Emil din Lönneberga” şi „Cum să îmblânzeşti o bicicletă”. Pe noptieră mă aşteaptă „Recreaţia mare” (cu frumoasele desene ale lui Iurie Darie) şi „Povestea secretă a lui Tom Inimă-Curată”, iar Iulia, colega de la secţia picilor, mi-a promis şi alte minunăţii.

Ca să îndulcesc reprimandele soţiei pentru noua mea pasiune, îi invit pe ai mei la scurte şedinţe de lectură în aer liber: mâncăm îngheţată şi, acompaniaţi de cântecul elitrelor, ne amuzăm copios urmărind năstruşniciile personajelor. Cu haz sau fără, cărţile scrise bine pentru copii sunt curenţi de zece mii de volţi pentru duhul firoscoso-stafidit al nostru, al adulţilor. În ce mă priveşte, una dintre principalele jubilaţii e privirea lor proaspătă asupra lucrurilor. Un exemplu din „Pe urmele lui Vermeer” (descrierea unei cărţi octogenare):

„Acest obiect este tare la exterior şi îndoit spre interior. Este de culoarea zmeurei necoapte şi cântăreşte cam cât o pereche de blugi. Miroase ca un dulap dintr-o casă veche şi are o formă antică. Conţine lucruri greu de crezut despre fiinţe vii care cad din cer ca ploaia, obiecte ce plutesc singure prin aer şi persoane care dispar şi reapar. Este făcută din substanţe care cândva au crescut din pământ, s-au legănat în vânt şi au mângâiat aerul nopţii. Este mai vechi decât vizita pe lună, apariţia computerelor, casetofoanelor sau a televiziunii. E posibil ca bunicii noştri în tinereţe să-l fi văzut nou.”