Într-o zi obişnuită

O foarte bună prietenă şi fostă colegă de serviciu, stabilită de câţiva ani în Canada revizitează Constanţa noastră buhăită. Deşi sejurul ei în oraşul natal e scurt şi dorinţa de a revedea oameni şi locuri iubite foarte mare, ţine cu tot dinadinsul să facă în biblioteca publică, în care a lucrat aproape un deceniu, o expoziţie de fotografie. Mă roagă s-o ajut.

Sunt încântat, şi asta din mai multe motive. Mai întâi pentru promisiunea lucrului împreună, chiar dacă pentru o perioadă scurtă, apoi fiindcă i-am văzut deja multe poze şi îi preţuiesc stilul, „ochiul” fotografic. În plus, fiindcă mă împunge să scriu câteva versuri pentru fiecare fotografie (reuşesc şi nu prea, dar mulţumirea din privirea ei e mai mult decât răsplătitoare).

Majoritatea cadrelor sunt luate în mica fermă din Ontario a familiei sale şi au curiozitatea lupei, verva detaliului, „bucuria interogării aproapelui”, cum ar zice Paul Cornea. Mi-o imaginez pe Liana grădinărind, uitând de lună sau stele, mângâind la propriu solul, stufărişurile şi arborii, întrebându-se cum se cheamă bumbul ăsta galben, ori ce gândăcel e bosumflatul de colo. Şi bucurându-se atât de mult încât vrea să păstreze pentru mai mult timp şi pentru mai mulţi ochi ceea ce îngrijeşte.

După ce terminăm de aranjat (cu doar o oră înainte de vernisaj), mă îmbrăţişează îmbujorată. Mă ia de mână şi privim pe rând, ca întâia oară, fotografiile. Sunt populate de cetăţeni minusculi, îmbrăcaţi în surtuce de chitină viu colorate, de calicii şi corole, de smocuri de iarbă, de frunze şi fructe coapte, de boabe de rouă, de spini de promoroacă, de fulgi de zăpadă şi ochi de iezi. Natura într-o zi obişnuită (dar nicidecum banală), faţa ei firească, veselă sau tristă şi atât de frumoasă.

Clarificări

Vorbeşte cu atâta siguranţă despre liceu şi figurile lui importante, încât nu pot să nu-l întreb: „De fapt, de ce s-a desfiinţat?” E pensionar acum, însă a fost maistru militar şi mulţi ani responsabil cu practica la strung a elevilor din Liceul Militar de Marină „Al. I. Cuza”.

Îmi răspunde că motivul oficial a fost scăderea atractivităţii, micşorarea numărului de elevi înscrişi în anii 1990, dar că temeiul real e altul, mult mai subtil: liceul încetase să mai fie ceea ce proiectaseră „părinţii lui fondatori”, adică „o şcoală serioasă, spartană, a exigenţelor formatoare, a caracterelor tari”. Şi adaugă decepţionat: „cu toate eforturile noastre, ale cadrelor, liceul devenise ceva între pension de fete şi tabără de vară.”

Carevasazică, ei s-au strofocat ca noi, elevii, să ajungem marinari straşnici, nişte Leonidas ai oceanelor, însă stofa noastră s-a deşirat la primele pale de vânt. Și, colac peste pupăză, chiar zdrențuită, am îmbrăcat cu ea coperţile caietelor cu versuri de dragoste.

Pinocchio

În Corund, satul ceramicii secuieşti, ne atrage atenţia prăvălia unui sculptor în lemn. Două încăperi (cea dinspre curte e şi atelier de lucru) ticsite cu obiecte meşteşugite din lemn de diferite esenţe, între care recunosc nucul şi prunul. Făcăleţe, linguri, farfurii de diferite mărimi, ploşti, căni, pahare (unele zvelte, cu picior), solniţe, halbe burticoase, funduri de mămăligă, păpuşele, hopa-mitici şi titirezi coloraţi, bastoane, pipe care mai de care, mărgele, bojdeuci miniaturale, cruci şi cruciuliţe, furci şi furculiţe, creioane şi pixuri, semne de carte, rame pentru oglinjoare, cadrane de ceasuri, scrumiere, tabachere, cutii de bijuterii, căsuţe pentru păsări, table şi piese de ţintar, ghivece etc. Pe-o poliţă descoperim şi câteva eseuri artistice (mă încântă o mustaţă ghidon, foarte bogată, evident maghiară, al cărei onduleu aduce cu zâmbetul Giocondei).

E dimineaţă, iar magazinul este în grija unui băieţaş blond şi simpatic, fiul meşterului Jancso şi elev de-a 6-a. Ne lasă toată libertatea de preumblare şi uimire, în timp ce el execută, cu figură de puşlama veselă, un dans ciudat printre mese şi rafturi. Cumpărăm câteva suveniruri şi ne reluăm grăbiţi drumul spre casă.

Nu-mi iese însă din cap băiatul secui. De-a ce se juca? Mă dusese cu gândul la un roboţel, dar îmi dau seama că mişcările lui erau departe de mersul sincopat al omului de tinichea. Nu sugerau nici împleticirea unui cetăţean turmentat. Mai degrabă călcătura săltăreaţă a unei marionete trasă de sfori de un păpuşar nu prea priceput. Pinocchio?! Se asemuia cu Pinocchio?! Se distra imitându-l pe băieţelul sturlubatic, cioplit dintr-o bucată de lemn de un meşter mult mai cunoscut? Se amuza cumva pe seama îndeletnicirii tatălui său?

Bomboneli

Cer „Dilema veche” la o tarabă de pe Ştefan cel Mare. Fatalitate, toate exemplarele au fost vândute. Nu plec însă cu mâna goală, vânzătoarea a reţinut tema numărului de săptămâna asta şi fără s-o întreb mi-o spune: O singură noapte. Zâmbeşte: „Despre nopţile… care nu se uită. Mai citesc şi eu bombonelile lu’ Pleşu. Şi sunt dulci artico… Nu-i râs, chiar el zice că bombone.”