Arhivele lunare: noiembrie 2016

Johnny cel Ducace

Discuție

Un şir continuu de urme de tiranozaur, cu lungimea neverosimilă de 347 de metri, asta au descoperit de curând paleontologii în apropierea oraşului bolivian Sucre. Bine conservate, cu semne clare de pernuţe şi gheare, urmele au apărut după surparea unui versant de calcar din cariera Cal Orcko, deja celebră pentru cea mai mare aglomerare de urme de dinozauri din lume. Specialiştii susţin că urmele au fost lăsate acum 68 de milioane de ani de un pui de T. Rex, care cepăia în noroiul de pe malul lacului existent pe-atunci în zonă. Prichindelul a primit, evident, şi un nume, nu original, însă inspirat: Johnny Walker. Umblăreţul, plimbăreţul, hoinarul, am zice noi. Sau, cu un cuvânt folosit des în locul meu de baştină, ducacele.

Muntele în chestiune e ca un tort în straturi, răsturnat pe-o parte, ceea ce face clivările inevitabile. Următoarea va distruge din nefericire traseul paşnic al lui Johnny cel Ducace din cretacic, dar ar putea să scoată la iveală, în etajul de dedesubt, alte surprize frumoase.

Căpşunică roşie

Discuție

Un prieten îmi dăruieşte o damigeană cu vin roşu, producţie proprie. Cum n-a tratat căpşunica cu dioxid de sulf ştiu că-şi va pierde destul de repede calităţile şi mă mobilizez: un pahar mare în fiecare seară, la cină. După câteva zile simt că gustul se schimbă şi sunt nevoit să supralicitez: două pahare pe seară, apoi trei. Soţia îmi ţine hangul, însă doar pentru o scurtă perioadă: se plânge că o tulbură şi o ia somnul.

Pun resturile mesei în cuptor şi umplu încă o dată paharul. Bucătăria călduţă vibrează şi se deschide ca o crisalidă. Un suflu uşor îmi roteşte taburetul şi mă împinge peste crestele caselor. Văd calea ferată, parcul gării, cartierul Coiciu aşa cum erau în anii mei de liceu. Ating cu vârfurile degetelor vitrina ceaprazăriei din spatele magazinului Tomis, deschid câteva cărţi groase în librăria „Eminescu” (şi le las aşa), adulmec bunătăţile de la „Crizantema”. Mă-nvârt „ca o morişcă de cafea” de antena mare a poştei şi fac un ocol pe streaşina de la „Zorile”. Preţ de o clipă rămân suspendat deasupra Bisericii Greceşti, apoi planez în josul Stradelei Vântului către marea neliniştită. Stropii valurilor mi se scurg pe faţă ca lacrimile. Am dispensă: e ziua mea.

Tatuaj

Discuție

Aflat la o sindrofie veselă, remarc cu uşurinţă tatuajul unei tinere blonde. Fata poartă o rochie verde din catifea, lungă şi mulată, cu spatele gol, şi chiar acolo, între omoplaţi, începe desenul: o mâţă mare, pătată, ridicată pe labele din spate, cu mutriţa surâzătoare spre privitor. (Decolteul e adânc, însă nu suficient de adânc pentru a admira întreg tatuajul, păstrând proporţiile probabil se termină la coccis.)

Într-o pauză de zbânţuială îmi iau inima în dinţi şi o întreb de ce o pisică. Din felul cum mă ţine de braţ şi mă conduce spre un colţ ceva mai ferit de huietul boxelor îmi dau seama că îi face plăcere întrebarea mea. Îmi spune că e Peti (sau Betty?!), pisicuţa ei din copilărie şi adolescenţă. A primit-o cadou când a împlinit şase ani, era maidaneză, blănoasă şi frumoasă foc, mult mai frumoasă decât a reuşit artistul s-o imprime, după poză, pe pielea ei. Este sigură că afecţiunea ei candidă a ajutat-o să treacă toate examenele şcolare – evaluarea de după clasa a 8-a, bac-ul, admiterea la psihologie (la Universitatea din Bucureşti). S-a prăpădit acum cincisprezece luni, de bătrâneţe, în braţele ei. În timp ce-mi spune toate astea face în faţa mea câteva piruete delicate. Peti dispare şi reapare într-un seducător turbion parfumat, galben pal şi verde închis.

Şaorma

Discuție

„Care e secretul unei şaorme bune?”, obişnuiesc să-i întreb pe bucătari, la prima vizită în bufetul lor. Cei mai mulţi recunosc că n-au niciun secret, respectă reţeta şi clientul, satisfăcut, revine.

Câţiva admit însă că au o strategie, o chichiţă pentru a face magia preparatului. De pildă, o doamnă din centru îmi spune că decisive sunt sosurile: nu trebuie achiziţionate din comerţ, ci pregătite în casă, cu materii prime naturale, întocmai ca pentru ospăţul familiei proprii. „Carnea”, zice un bucătar gras care ţine un mic local în apropierea Pieţei Ovidiu, întotdeauna aglomerat. „Să fie proaspătă, obligatoriu cumpărată în ziua preparării”. Ca atare, încearcă să estimeze cât vinde peste zi şi, fiindcă nu prea reuşeşte, şi-a cumpărat un căţel de talie mare. Are sub tejghea câteva poze cu colţosul răsfăţat cu grătar de pui. O duduie din centrul comercial Tom are alte mize: zâmbetul şi vorba dulce, dublate de oferirea de şerveţele fine şi „punguţe” simpatice, altfel spus, relaţiile publice şi rafinamentul accesoriilor.

Şaorma preferată o cumpăr din cartierul meu, de la un tânăr oacheş. Aflu că şi el pune un „element X” în ea: zeama de varză. Înainte de a aşeza ingredientele, stropeşte ponderat lipia cu zeamă de varză şi o lasă să intre bine în ea. Cum i-a venit ideea? Încercări repetate, mereu foarte serioase. De-a lungul celor trei ani şi jumătate de când are „şaormeria” a experimentat mai multe suplimente, pe care nu vrea însă să mi le dezvăluie. Îmi spune doar că au fost şi lichide şi solide, şi crocante şi moi, şi dulci şi sărate şi amare, şi locale şi exotice, şi terestre şi marine, iar multe şaorme „îmbogăţite” astfel au avut cariera lor în vecinătate. „Cobaiul” testelor sale a fost de fiecare dată prietena lui din acel moment.

Mustrare

Discuție

Pentru „Cartea lunii” aleg să expun „Ioana d’Arc”, prima piesă de teatru publicată în volum de Mihail Drumeş, de la a cărui naştere se împlinesc, în acest noiembrie, 115 ani. Exemplarul bibliotecii noastre a fost recartonat prea strâns, aşa că pentru a-i prezenta pagina titlului îl deschid de două-trei ori în unghi reflex, forţându-l niţel, şi-i apăs cu grijă legătura.

Un cititor în vârstă vede şi mă apostrofează: „Aşa te porţi cu cărţile? În loc să ai grijă de ele, le violezi?” Se apropie şi-şi vâră capul în gura căptuşită cu catifea a vitrinei: „Ce e asta? Ai şi mâzgălit cartea!! Pfuuii… Ia să ştergi tălică repede!” E într-adevăr o notiţă cu cerneală neagră pe foaia îngălbenită, una dintre raţiunile înfăţişării volumului: dedicaţia autografă a autorului pentru istoricul Damian P. Bogdan. Sunt perplex. Când mă gândesc că aş vrea să aflu dacă glumeşte ori vorbeşte serios, moşul e deja pe scările de la ieşire, cu părul lung şi alb smucit de vântul toamnei.