Şaorma

„Care e secretul unei şaorme bune?”, obişnuiesc să-i întreb pe bucătari, la prima vizită în bufetul lor. Cei mai mulţi recunosc că n-au niciun secret, respectă reţeta şi clientul, satisfăcut, revine.

Câţiva admit însă că au o strategie, o chichiţă pentru a face magia preparatului. De pildă, o doamnă din centru îmi spune că decisive sunt sosurile: nu trebuie achiziţionate din comerţ, ci pregătite în casă, cu materii prime naturale, întocmai ca pentru ospăţul familiei proprii. „Carnea”, zice un bucătar gras care ţine un mic local în apropierea Pieţei Ovidiu, întotdeauna aglomerat. „Să fie proaspătă, obligatoriu cumpărată în ziua preparării”. Ca atare, încearcă să estimeze cât vinde peste zi şi, fiindcă nu prea reuşeşte, şi-a cumpărat un căţel de talie mare. Are sub tejghea câteva poze cu colţosul răsfăţat cu grătar de pui. O duduie din centrul comercial Tom are alte mize: zâmbetul şi vorba dulce, dublate de oferirea de şerveţele fine şi „punguţe” simpatice, altfel spus, relaţiile publice şi rafinamentul accesoriilor.

Şaorma preferată o cumpăr din cartierul meu, de la un tânăr oacheş. Aflu că şi el pune un „element X” în ea: zeama de varză. Înainte de a aşeza ingredientele, stropeşte ponderat lipia cu zeamă de varză şi o lasă să intre bine în ea. Cum i-a venit ideea? Încercări repetate, mereu foarte serioase. De-a lungul celor trei ani şi jumătate de când are „şaormeria” a experimentat mai multe suplimente, pe care nu vrea însă să mi le dezvăluie. Îmi spune doar că au fost şi lichide şi solide, şi crocante şi moi, şi dulci şi sărate şi amare, şi locale şi exotice, şi terestre şi marine, iar multe şaorme „îmbogăţite” astfel au avut cariera lor în vecinătate. „Cobaiul” testelor sale a fost de fiecare dată prietena lui din acel moment.