Demaraj

Discuții

Sufăr de când mă ştiu de criza foii albe (asta dacă oamenii obişnuiţi se pot molipsi de boala scriitorilor adevăraţi). M-am chinuit încă din clasele primare nu doar cu încercări de povestiri, romane şi poezii, dar şi cu compunerile, textele pentru gazeta de perete a şcolii, notiţele din jurnale, scrisorile către fete; cu atât mai mare îmi era suferinţa cu cât îmi doream enorm să scriu.

Printr-a şaptea sau a opta am găsit şi un mic remediu: copiam, pe pagina neîncepută, un fragment care-mi plăcea mult, nici scurt, nici lung, scris de altcineva, evident, apoi treceam la ideile mele. Se poate ca acest exerciţiu al demarajului să nu fie invenţia mea, se poate să-l fi împrumutat de undeva, dar sincer nu-mi aduc aminte. Nu funcţiona mereu, câteodată dădea însă niţică portanţă imaginaţiei mele.

De-a lungul anilor am încercat o mulţime de fragmente pentru elanul cuvintelor, deseori mai multe în acelaşi timp, chiar luat cu binişorul nu mi le-aş aminti pe toate, deşi le-am tot transcris. Din cele vechi, n-am uitat „Moşii” lui Caragiale, descrierea unei păduri din „Ultimul mohican”, un text despre nostalgie al lui Corneliu Ştefanache, „Domnu’ Trandafir”, câteva fraze despre noapte din „Coliba unchiului Tom”. Ştiu şi că primul text pe care l-am folosit a fost o bucată din povestea şoricelului Ciuciuli-Muciuli, citită într-un volum primit la premiu în clasa a patra.

Mă tratez încă şi astăzi, cu seriozitate, în acest fel, iar cel mai recent text e luat de la scriitorul elveţian Nicolas Bouvier:

„De ce în toate limbile noastre occidentale, se spune a fi doborât de iubire? Mai corect ar fi să spunem a fi înălţat. Iubirea este înălţare, ca rugăciunea. Înălţare şi sfâşiere. La insectele izoptere, orice individ sexuat capătă de îndată o pereche de aripi. O revedeam, într-o noapte, alături de mine, pe digul portului din orașul meu natal. Vară, linişte, apropierea zorilor. O cunoşteam de-o săptămână (Kant, Hermann Hesse, tenis). Mi se părea superbă. Păşeam amândoi odată, neauzit. Mi-ar fi uşor să recunosc locul acela unde-am simţit un fel de sfâşiere orbitoare, unde fericirea mi-a invadat plămânii. Dintr-odată, viaţa devenise mai vie, muzicală, plină de sens. Şi mai ales nu trebuia să ne spunem nimic. Cu coada ochiului, am încercat s-o privesc, să ghicesc ce simţea. Surâs abia schițat ce-i dezvelea ușor dinții albi, pas lung și elastic, creasta unui val. Am cuprins în braţe marele catarg lăcuit de pe dig şi am urcat până în vârf fără niciun efort. De sus, vedeam ultimele lumini ale radei reflectate în apa întunecată. Şi pe ea, nu mai mare decât un lăstar de trandafir. Această formă de mărturisire, credeţi-mă, are elocinţa ei: când am coborât gâfâind şi cu palmele pline de aşchii, mă aştepta râzând în hohote, cu ochii strălucind de nerăbdare, pe jumătate goală. Să te înalţi…”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s