Lucruri care te apropie de un prieten depărtat

O prietenă împlinește douăzeci și unu de ani de sârguință în biblioteca publică a județului Vaslui. „Jumătate din viață”, îmi spune melancolică. Îi urez încă pe-atâția, cel puțin, și îi citesc la telefon Cadou de ziua ta, o cărticică despre prietenie și aniversări, scrisă de Paul Stewart și ilustrată de Chriss Riddell. O știu pe dinafară (i-am citit-o de atâtea ori fiului meu când era copil), așa că i-o recit de fapt amicei mele, interpretând, cu mlădieri cabotine, rolurile celor două personaje: un iepure și un arici. Îmi mulțumește și îmi citește și ea două poezii romantice, frumoase, creații ale uneia dintre colegele ei.

À la manière de Sei Shōnagon, mă gândesc la câteva lucruri care te apropie de un prieten depărtat:

Să vezi în mulțime pe cineva care seamănă cu el. Știi că nu este el (e în alt oraș, în altă țară) dar simți nevoia să grăbești pasul și să verifici.
Serile proaspete, cu zboruri de pescăruși, în care îți aduci aminte versuri pe care le știați amândoi.
Să-i redescoperi scrisul de mână într-o scrisoare sau în dedicația făcută pe-o carte veche.
Să găsești în abumul personal o fotografie veche, cu figura tânără a prietenului.
Să-i citești un text la telefon.
Să recitești cartea pe care i-ai recomandat-o cândva.
Să privești trecătorii grăbiți într-o zi ploioasă și, între umbrelele negre, să afli una în culorile favorite ale prietenului.
Să îi scrii numele pe o foaie albă.

 

Mașinuțe

Recepția atelierului unde virez pentru un consult auto: o canapea cu arcuri, îmbrăcată în mușama maronie, două mese mici în fața unor scaune mari, un radio cu ceas din care se prelinge izvorașul Magic FM, șiruri de ilustrații cu automobile clasice, lipite până aproape de tavan, un ficus suferind, o ușă cu geam-oglindă în spatele căreia ciripește un cuconet contabil, un dulap pe ale cărui polițe înguste e aranjată o bogată colecție de mașinuțe de jucărie, o mâță cu blana tărcată și înspicată, imună la vânzoleală.

După ce plătesc, șeful atelierului mă atrage către expoziția de mașinuțe. Dacă ar fi avut modelul mic al Ibizei mele mi l-ar fi oferit el, așa însă mă invită zâmbitor să-mi aleg eu o jucărioară: „Fiindcă ne plac mașinile oricare ar fi mărimea lor”. Aleg încântat un Volkswagen Karmann Ghia.

Aduce cu singura mașină de jucărie pe care-am avut-o în copilărie, dăruită de unchiul meu preferat, într-o zi asemănătoare. Aveam cam cinci ani, era o zi cu ger și zăpadă. Am încă fotografia pe care unchiu’ Mitel mi-a făcut-o atunci: în curtea casei, cocoțat pe sanie, cu fesul tras pe spate, molfăind un drops (o falcă e foarte umflată, dar știu sigur că nu am avut probleme cu dinții până în clasa a șasea) și mașinuța minune, galbenă-gutuie, pe palma mâinii drepte întinsă în față.

Antipatizarea pământului

– Uite cât de bine se câștiga la începuturi din munca în CAP-uri! mi-a spus un scriitor constănțean vârstnic, fost activist de partid, așezându-mi sub nas, ca pe hostie, o carte groasă (Constanța – prima regiune colectivizată, publicată în 1960).

Nu am știut de unde s-o apuc pentru a găsi proba tezei, așa că și-a pus ochelarii, a răsfoit și mi-a citit cu voce tare: „În 1959, colectivistul Mitică Guță din satul Tătaru, împreună cu alți doi membri ai familiei sale, a efectuat 1200 de zile-muncă, pentru care a primit 16.800 de lei, 5.400  kg de grâu, 3.600 kg de porumb, 1.200 kg de orz și alte produse ca: legume, fasole, cartofi, brânză, zahăr, ulei, vin, țuică, miere, fructe etc. Șaișpe mii opt sute de lei pentru un an de muncă!!! Bașca produsele! Asta era o avere în 1959, ascultă la mine!” a exclamat.

L-am întrebat de ce bunăstarea asta nu a durat, ce nu a mers? Motivul, a susținut bătrânul activist, care a lucrat ca tehnician agricol prin Dobrogea, a fost că oamenii au încetat să iubească pământul, că cei care au pătimit cu pasiune lângă pământ (așa cum, de pildă, a făcut-o domnia sa) au fost tot mai puțini.

– Ți-aduci aminte cum săruta Ionul lui Rebreanu pământul? Dragostea asta a dispărut în anii ’80.

– Ion săruta pământul fiindcă era al lui. Cât privește dragostea pentru pământ, ea a dispărut chiar la colectivizare, când pământul le-a fost furat țăranilor de către statul comunist.

– Nu. De fapt, la colectivizare dragostea a crescut, fiindcă oamenii au realizat că nu mai au doar un pogon jumate, ca până atunci, ci zeci și sute, terenuri cât vedeau cu ochii în jurul satului lor. Dar în ’82, ’83, ’84  a fost o secetă rea. Țăranii au muncit, pământul le-a dat foarte puțin înapoi, iar cooperatorii nu l-au mai îndrăgit, au ajuns chiar să-l urască. Fii liniștit, o să înțelegi, am scris o carte despre asta, o s-o public în curând.