Antipatizarea pământului

– Uite cât de bine se câștiga la începuturi din munca în CAP-uri! mi-a spus un scriitor constănțean vârstnic, fost activist de partid, așezându-mi sub nas, ca pe hostie, o carte groasă (Constanța – prima regiune colectivizată, publicată în 1960).

Nu am știut de unde s-o apuc pentru a găsi proba tezei, așa că și-a pus ochelarii, a răsfoit și mi-a citit cu voce tare: „În 1959, colectivistul Mitică Guță din satul Tătaru, împreună cu alți doi membri ai familiei sale, a efectuat 1200 de zile-muncă, pentru care a primit 16.800 de lei, 5.400  kg de grâu, 3.600 kg de porumb, 1.200 kg de orz și alte produse ca: legume, fasole, cartofi, brânză, zahăr, ulei, vin, țuică, miere, fructe etc. Șaișpe mii opt sute de lei pentru un an de muncă!!! Bașca produsele! Asta era o avere în 1959, ascultă la mine!” a exclamat.

L-am întrebat de ce bunăstarea asta nu a durat, ce nu a mers? Motivul, a susținut bătrânul activist, care a lucrat ca tehnician agricol prin Dobrogea, a fost că oamenii au încetat să iubească pământul, că cei care au pătimit cu pasiune lângă pământ (așa cum, de pildă, a făcut-o domnia sa) au fost tot mai puțini.

– Ți-aduci aminte cum săruta Ionul lui Rebreanu pământul? Dragostea asta a dispărut în anii ’80.

– Ion săruta pământul fiindcă era al lui. Cât privește dragostea pentru pământ, ea a dispărut chiar la colectivizare, când pământul le-a fost furat țăranilor de către statul comunist.

– Nu. De fapt, la colectivizare dragostea a crescut, fiindcă oamenii au realizat că nu mai au doar un pogon jumate, ca până atunci, ci zeci și sute, terenuri cât vedeau cu ochii în jurul satului lor. Dar în ’82, ’83, ’84  a fost o secetă rea. Țăranii au muncit, pământul le-a dat foarte puțin înapoi, iar cooperatorii nu l-au mai îndrăgit, au ajuns chiar să-l urască. Fii liniștit, o să înțelegi, am scris o carte despre asta, o s-o public în curând.