O țigancă cu cozi împletite și clasica fustă plisată mă vede pedalând agale și îmi face semn să opresc. Mă roagă să-i schimb butelia la aragaz. Nu se pricepe, nici nu poate amâna, țiganul ei e la obor și se întoarce într-o oră-două. Înfometat? „Aoleo, ca un lup!”
Las Pegasul în grija unei fetișcane subțiri care învață pasiențe la umbra gardului și din curte intru de-a dreptul în bucătărie. E pavată cu gresie albastru de cobalt, iar pereții sunt văruiți în vernil, dar mai tare decât cromatica ștrengărească mă lovește mirosul de gaz, femeia îmi spune că a încercat ea însăși să înlocuiască butelia, dar s-a dat bătută când a-nceput „să se fâsâie”. Pun un scaun în ușă, deschid ferestrele, apoi verific furtunul și legătura la aragaz. Cât așteptăm aerisirea încăperii o întreb ce gătește. Îmi arată pe aragaz două oale fără capace: una cu bucăți mari de cârnați și gălbiori în sos de smântână, iar cealaltă cu o zeamă grosuță de culoarea untului – înghețată de lămâie (după fierbere, răcire și frecare) o slăbiciune a bărbatului ei. Pe un alt ochi e o tigaie cu ulei în care se scaldă puzderie de gogoloaie mici de mămăligă. O prăjeală pentru zile necăjite, puricei i se spunea în satul meu. Nuuuu, nu-i pentru țigan, ci pentru ea și pentru cei trei puradei, mă lămurește chivuța.
Blogul lui Alexe 