Arhive zilnice: 19 septembrie 2017

Măceșe

Discuții

Acum câțiva ani, într-o margine a comunei Agigea, la o aruncătură de băț de canal, am descoperit o vâlcea cu muri și măceși. De atunci, la începutul fiecărei toamne, ne echipăm cum se cuvine, ne înarmăm cu cârlige ca să tragem vârfurile crengilor încărcate de rod și cu ciomege ca să ținem câinii comunitari la distanță și mergem la cules. De obicei, cineva ne-a luat-o deja înainte și, deși rămâne destul și pentru noi (și pentru cei de după noi), chestia asta ne cam râcâie. Anul acesta ne-am trezit însă devreme și am fost primii la mărăciniș, așa că am umplut repede o sacoșă măricică cu măceșe și două găletușe cu mure dulci. Și zemoase, s-a văzut asta și pe tricourile noastre. Până seara am avut timp să ne oblojim mâinile înțepate și julite la greu și să picotim în natură pe un pat de furnici.

Ador ceaiul de măceșe, călduț și concentrat, în special în serile geroase, dar îmi plac măceșele și din alt motiv. Cu ele am câștigat primii bani. S-a întâmplat în vacanța de vară dinspre clasa a doua. Unul dintre verii mei, mai mare cu șase ani, împreună cu care pășteam vacile, când se plictisea de țurcă și fazan, se afunda într-un tufiș înțepăcios și culegea măceșe. „De ce, de ce!! O să le vând!”, mi-a spus. M-a îndemnat să fac la fel și mi-a arătat tehnica desprinderii rapide a fructelor roșii de pe ramuri. La sfârșitul vacanței el avea doi saci mari de iută plini cu măceșe, iar eu o găleată rasă. Am pus totul într-un căruț și m-am ținut coadă de Marian până în capul Liniei, la Pandureciu, pădurarul care dăduse sfară-n sat că oferă doi lei și jumătate pe fiecare kilogram de măceșe. Mama îmi cântărise recolta cu o balanță romană împrumutată de la moșu Traian și îmi făcuse socoteala: 25 de lei. Nenea Pandureciu a cântărit la rândul lui și a notat într-un registru: atâtea kile egal douăzeci și doi de lei. Heeei! S-a lăsat pe umerii mei și mi-a zis că găleata mea e plină de pleavă (nu era, pritoceam măceșele și le descântam îndelung în fiecare seară, doar că nu le număram), așa că a tăiat din greutate, a aplicat, conform normei cutare, „un scăzământ”. Am urât cuvântul ăsta atunci, mi-e antipatic și acum.

Nu uit ce mi-am cumpărat cu banii ăștia: un stilou Flaro cu piston, din plastic negru, cu ornamente metalice, aurii. Încă îl am, uneori îi pun cerneală albastră și scriu cu el eticheta unui caiet neînceput: Note cu caligrafie înghesuită.