Ciriclie

Un țigan falnic, cu mustață groasă și burtă de bere mă strigă din poartă. E bulibașa țiganilor din cartier și locuiește chiar pe strada mea. Răspunde rar la salutul meu, dar când o face mă binedispune: zâmbește larg și își mișcă degetul mare ca și cum ar da cu banul. Poartă un costum din mătase, închis la culoare și o pălărie asortată, cu calota mototolită, tuflită cândva, vezi bine, sub o greutate apreciabilă. Își cere scuze – ei bine, da! – fiindcă două nepoate de-ale lui mi-au furat, acum câteva zile, din fața casei, niște lemne. Nu mi le poate restitui, pirandele le-au pus deja pe focul unui grătar de fleici. Dar a făcut dreptate: le-a altoit. „Ciricliele astea a-nvățat o lecție”, zice. Și întărește afirmația feliind aerul dintre noi cu palma mâinii drepte.