Un nor se dă în spectacol pe cerul limpede și intens albastru al ultimei zile a anului. Alb și mițos, se umflă văzând cu ochii, apoi se strânge lent, crește iar și se zgârcește iar, ca o iubire – când udată cu apa vie a amintirilor și visurilor, când ostenită de depărtare.
Coadă la cozonaci, în ajun de Crăciun, la brutăria Gigi: matinală, lungă, lentă, răsplătitoare. O cofetăreasă vioaie, cu fața lată și părul ascuns sub o bonetă cu elastic scotea dolofanii rumeni din cuptor și-i alinia în vitrine, la răcorit și admirat. Dacă mirosea bine? Hmm, mirosea minunat, însă nu foarte intens, împletitura de arome abia dacă reușea să scape în aerul proaspăt al iernii prin ferestruica, doar nițel mai mare decât o madlenă, a simigeriei. Din când în când coada era străbătută „de-o veste de senzație”: nu-s destui cozonaci, nu ajung la toată lumea. Nu mi-am bătut capul cu asta, fusesem prevăzător, comandasem din vreme: cu nucă și cacao (trei), cu rahat și stafide (doi).
Mi-am adus aminte cum înțepau bunica și mama cozonacii, cu un fir de sorg, rupt dintr-o mătură, pentru a le testa coacerea, iar când am ajuns la ghișeu am întrebat-o într-o doară pe vânzătoare dacă a auzit de obiceiul ăsta. A făcut doi pași spre dreapta către un rastel unde abureau alți cozonaci și, de pe raftul de jos, dintr-o tavă argintie, a luat un soi de sabie din arhipelagul Lilliput-Blefuscu – un bețișor de culoarea chihlimbarului, subțire și plat, cu un capăt ascuțit și cu celălalt întors și legat încât să formeze o buclă, pe care l-a înfipt cu grijă într-unul dintre cozonacii pe care mi-i rânduise. „Bețișoare de frigărui, din bambus”, mi-a spus zâmbind.
Intersecția străzii Cumpenei cu bulevardul Aurel Vlaicu. Imediat ce se face roșu, un băiat de 12-13 ani, cu șapcă de baseball pe cap, sare de pe peluza benzinăriei din apropiere și se oferă să curețe parbrizele. Câțiva șoferi îl refuză, dar piciul nu dezarmează, continuă să slalomeze printre mașini și să fluture timid o cârpă decolorată. În mâna cealaltă ține o sticlă de plastic, pe jumătate plină cu un lichid verzui, iar la subsuoară o lavetă făcută sul. Ici șterge un far, dincolo o oglindă, fără să aștepte răsplată.
Îmi aduc aminte că butelca instalației de spălare a geamurilor Ibizei mele e golită de mai multe săptămâni și mă anunț ca mușteriu serios prin două claxoane scurte și unul lung. Puștiul reacționează cu pași mari, zâmbește și mă roagă să ridic geamul. Bag de seamă că șapca nu-i una de baseball, ci de vânătoare, cu clape pentru urechi, legate cu șnururi în creștet, ca a lui Holden Caulfield. E meticulos și destul de dibaci. Dar și subțire ca un țâr. Pe măsură ce dă roată mașinii, lumea exterioară devine mai expresivă. Îi mulțumesc și-i întind o bancnotă, el mă întreabă de rest, iar eu îl întreb de ce nu e la școală. Mă gândesc c-o să-mi tragă niște bărbi, dar nu, răspunde perfect întemeiat, trăgând aer în piept, ca și cum ar inspira aer de sărbătoare: „Pen’ că e Ziua Națională”. Bagă banii într-o tașcă agățată de gât, mă înștiințează că luneta e murdară prin interior, salută ștrengărește cu mâna la cozoroc și rămâne locului: s-a aprins ochiul verde și mașinile demarează viforos.
Însoțesc, în „Noaptea bibliotecii”, un grup de copii isteți prin bibliotecă. Îi conduc în „dormitoarele” cărților de la demisolul clădirii, unde trezim din somnul iepuresc un volum de poezii de Arghezi (și din care le citesc Tâlharul pedepsit), la jucărioteca de la etajul întâi, unde zăbovim doar cât să îmbrățișeze strâns câteva animale de pluș (alt grup ne împinge de la spate), la secția de împrumut, unde copiii vor alte poezii și aleg să declam aventurile (din bibliotecă) ale șoarecelui intelectual al Anei Blandiana.
La sala de periodice, colega Lucica ne așteaptă cu o idee minunată: răsfoiește colecția ziarului local „Cuget liber” și, după datele meteo și fotografii, înfățișează chipul orașului nostru în ziua care fiecare prichindel s-a născut. 14 mai 2009: cald, verdeață, revărsare de veselie în parcuri; 18 februarie 2009: aer jilav, piețele pline de ghiocei; 24 decembrie 2008: nori de plumb, străzile înzăpezite, luminile Crăciunului răsfrânte de țurțurii streșinilor. Un băiețel cu breton stă deoparte, mă gândesc că s-a născut în alt oraș ori nu-și cunoaște data nașterii. Îl întreb cu băgare de seamă. Ba ştie (mi-o spune) și e născut în Constanța, dar nu vrea asta, ci altceva. Vrea să-i spunem cum a fost astăzi, în Italia. „Bine, da’ Italia e cam măricică? Are şi munţi înalți, şi mări, şi… Și de ce Italia?” „Fiindcă acolo e mama mea”, mărturisește luminându-se la față.
Blogul lui Alexe 