Însoțesc, în „Noaptea bibliotecii”, un grup de copii isteți prin bibliotecă. Îi conduc în „dormitoarele” cărților de la demisolul clădirii, unde trezim din somnul iepuresc un volum de poezii de Arghezi (și din care le citesc Tâlharul pedepsit), la jucărioteca de la etajul întâi, unde zăbovim doar cât să îmbrățișeze strâns câteva animale de pluș (alt grup ne împinge de la spate), la secția de împrumut, unde copiii vor alte poezii și aleg să declam aventurile (din bibliotecă) ale șoarecelui intelectual al Anei Blandiana.
La sala de periodice, colega Lucica ne așteaptă cu o idee minunată: răsfoiește colecția ziarului local „Cuget liber” și, după datele meteo și fotografii, înfățișează chipul orașului nostru în ziua care fiecare prichindel s-a născut. 14 mai 2009: cald, verdeață, revărsare de veselie în parcuri; 18 februarie 2009: aer jilav, piețele pline de ghiocei; 24 decembrie 2008: nori de plumb, străzile înzăpezite, luminile Crăciunului răsfrânte de țurțurii streșinilor. Un băiețel cu breton stă deoparte, mă gândesc că s-a născut în alt oraș ori nu-și cunoaște data nașterii. Îl întreb cu băgare de seamă. Ba ştie (mi-o spune) și e născut în Constanța, dar nu vrea asta, ci altceva. Vrea să-i spunem cum a fost astăzi, în Italia. „Bine, da’ Italia e cam măricică? Are şi munţi înalți, şi mări, şi… Și de ce Italia?” „Fiindcă acolo e mama mea”, mărturisește luminându-se la față.
Blogul lui Alexe 
Îmi imaginam că Italia este (din păcate), înconjurată de doruri ale copiilor români, ce aşteaptă reîntoarcerea părinților..
Așa e, foarte frumos spus!! 🙂 Chiar numele ei e, în parte, dorul multor copii români.
Copilasi norocosi sa le fie magic dirijate gandurile de ghizi ca tine si ca Lucica. In copilarie, la intrarea in muzee, aveam o teama similara cu aceea a intalnirii cu un dentist nou pentru mine: o fi ghidul bun povestitor ori agasat de copii si de zbenguiala pe care ochii, buzele si mainile mici isi cauta libertatea sa o traiasca in salile cu praf vechi si plus rosu in vitrine. Tare norocosi.
Mulțumim mult, Liana!
Mai norocoși suntem noi, cei care stăm, măcar câteva minute, în mijlocul copiilor (ca niște măgăruși între miei). Cunosc însă și indivizi (câțiva îmi sunt colegi, mai mult, șefi) care strâmbă din nas la vederea năzdrăvanilor, nu le plac, fac gălăgie, iar ei vor liniște, adoră cifrele și se cred grozavi ca baobabii, cum ar zice unul dintre autorii noștri preferați.