Arhivele lunare: ianuarie 2018

Câini de pripas

Discuție

Câinii maidanezi sunt omorâți în Moscova și în celelalte zece orașe rusești care vor găzdui Cupa Mondială la fotbal peste câteva luni. Un măcel în toată regula, numărul câinilor, estimat chiar de autorități, e de două milioane. „Se bat între ei!” descriu publicațiile reacția unor oficiali, în timp ce pe străzi ar amușina dulăi antrenați cum se cuvine pentru a sfârteca bietele potăi.

Nu pot să nu mă gândesc că cel mai vestit câine de pripas era din capitala rusă: corcitura Kudriavka (Mica Crețulină), mai cunoscută ca Laika (Hămăitoarea), prima viețuitoare care a zburat pe orbita Pământului. „Liniștită și fermecătoare” și-o amintește pe Mica Crețulină Vladimir Yazdovsky, medicul militar care a pregătit-o pentru călătoria spațială. Și ea a murit în chinuri, la bordul navei Sputnik-2.

Detectiv

Discuție

Într-o dimineață, am descoperit pe fațada casei o amprentă cu cerneală albastră. Cum urma, aproape sigur a degetului mare, era lângă cutia poștală, aveam deja doi suspecți. (Nu c-aș fi vrut să apuc vinovatul de guler și să mă rățoiesc la el: „Ia ascultă, mă musiu!”, nici pomeneală, dar eram ispitit să-l descopăr, scama sinilie mă provoca să-i aflu povestea.) Primul suspect era desigur poștărița, al doilea un vecin bonom care ne vâră în cutie, de ani buni, în fiecare vineri, broșura tv a ziarului Libertatea. Mare consumator de știri scrise și bun rezolvator de rebusuri, vecinul nostru cumpără mai multe ziare și reviste, pe care nu le păstrează, după ce le citește le împarte amicilor din vecinătate. Soacra mea, care iubea filmul și actorii români, a vrut un ghid tv, iar nea Nelu se învoise generos. Chiar dacă ea a plecat dintre noi acum trei ani, fascicula continuă să sosească.

O trebușoară foarte frumoasă, mi-am spus, amprenta e aici, iar o alta, soră cu ea, ar trebui să fie pe una din hârtiile ținute de împricinat/împricinată între degete, cu numai o secundă înainte ori după ce-a atins tencuiala albă. Elementar. Am recuperat corespondența recentă de prin casă și am răsfirat-o sub clopoțelul veiozei. Am studiat-o pe-ndelete c-o lupă puternică, pe care o folosim de obicei pentru a citi contraindicațiile din prospectele medicamentelor. Pe plicul cu factura de telefon am remarcat o mică fofează imprimată ca timbru sec, iar pe înștiințarea trimisă de firma Enel urmele uscate și fără miros ale câtorva picături (lacrimi!?). Nu era ceea ce așteptam, dar nimic nu trebuie trecut cu vederea într-o anchetă, așa că am încercuit „indiciile” cu pastă roșie și le-am notat într-un vocabular, imediat după rețeta de slăbit Balerina. Din nefericire, anvelopa facturii de apă lipsea și nimeni din casă nu și-a adus aminte de ea.

Am sorbit din cana de cafea și am trecut la partea a doua a investigației: Libertatea de weekend. „Pune-ți și mănuși, să nu contaminezi probele”, mi-a strigat nevastă-mea, dar nu mi-am domolit căutarea ageră. Am extras câteva firimituri maro-gălbui, de cozonac, am observat insule mici și vag-unsuroase pe albitura paginilor, am verificat pe sărite cele două careuri, completate cu litere grăbite,  am analizat melancolic o musculiță făcută afiș între paginile din mijloc. Am închis broșura ușor și am luat o pauză. „Cum e, Mister Spade, ai găsit șoimul?” m-a întrebat soția, iar eu am răspuns cu preocupare calmă: „Am eliminat câteva piste”.

Peste câteva zile, pe zidul casei, sub urma cunoscută, acum foarte palidă, a apărut alta. Intens albastră, cu un ancadrament pătrat, în interiorul căruia se putea vedea o broscuță pregătită să țopăie: tușa unei ștampiluțe de copil.

Ochelari

Discuție

O fereastră luminată și cu perdelele trase în lături e un ochi care îmi zâmbește în întuneric și, deși nu se cade, nu mă pot abține să-l cercetez. Am primit recent un astfel de surâs șăgalnic de la parterul unei case de pe strada Decebal.

Camera dezvăluită era măricică și mobilată după gustul unor vremuri trecute: măsuță înaltă cu un radio sau o combină muzicală, dulap Bidermeier cu vitrină (plină de cărți) încadrată de uși înguste, comodă pe care se odihneau câteva jucării de pluș, fotolii acoperite cu macaturi țărănești, goblenuri cu peisaje pe pereți. În mijlocul camerei era o masă de șase persoane, la care stăteau, pe aceeași parte și pe scaune tapițate, doi copii, fată și băiat, cu caietele în față. Le vedeam fețișoarele destul de bine, nu erau mai mari de nouă ani, aș fi pariat că nu erau frați. O duduie cu părul lung, prins în coadă își sprijinise palmele de marginea mesei și stătea aplecată peste capetele lor, aproape îmbrățișându-i. A dispărut însă repede pe-o ușă laterală care-a rămas deschisă. Îi medita ori îi asista la tema de vacanță?!

Băiețelul era neclintit, doar mâna i se mișca lent deasupra foii. Fetița? Altă mâncare de pește: totul la ea își schimba poziția, continuu și într-un fel țâșnitor. De altfel a terminat repede ce avea de scris și era clar că se plictisește, trebuie să faci ceva, o tot împungea greierașul ei. A găsit: și-a pus picioarele pe traversele laterale ale scaunului și s-a ridicat într-o postură de gimnastă la bârnă, rotindu-și privirea pentru a primi elogiile. Și-a aruncat apoi ochii către colegul mocăit. Părul lui bogat era pieptănat cu o cărare frumoasă pe tâmpla dreaptă. L-a făcut palancă în doi timpi și trei mișcări. Dar asta n-a fost tot. Numai bine că băiețelul a întors spre ea o mutră uluită și veveruica i-a prins prompt nasul între degete. I l-a prins și l-a învârtit scurt ca pe-un buton de la aparatul radio. Basta!!, a decis băiețelul, a lăsat stiloul să se rostogolească pe masă și a întins mâna către mutrița ei ingenuă, pentru a face la fel și chiar mai mult de-atât. S-a oprit însă încurcat și sunt sigur că am înțeles de ce: fetița purta ochelari. Cu rame rozalii și lentile mari, ușor alungite. Buff!, a făcut stiloul la momentul oportun.

Sperietură

Discuție

Aflu că portul Tomis e invadat de lebede grațioase și înfometate. Amânăm o zi, două, o săptămână… De Sfântul Ion strângem toți codrii de pâine din bucătărie și ne aliniem pe cheiul fostului Golf al Delfinilor, între două babale parcă trecute pe la lustragiu. Nicio aripioară, niciun picior de lebădă!! „Să fi venit vreun tip cu un camion să le ia și să le ducă la o grădină zoologică sau altundeva? Nuu, au zburat pur și simplu în altă parte.” Dar de ce? Și când?

Zi festivă, vreme neașteptat de caldă și de frumoasă, lume multă, voios-hoinară, căței în lesă, mame cu copii de țâță, tineri cu bărbi dichisite, găști, sărbătoriții zilei, îndrăgostiți. Fărâmițăm pâinea pentru fâțele din apa limpede. Terasele unde astă-vară vuiau diverse trupe sunt acum liniștite. Doar una e animată, sub cozorocul ei cârn, o duzină de clopoței de vânt își agită brațele subțiri, terminate cu scoici ciobite. Întrebăm de lebede câțiva oameni „de-ai casei”: chelneri, marinari, pescari. Toți ridică din umeri: au fost și nu mai sunt. În cele din urmă găsim mai mult decât speram: un martor. La pupa unui pescador acostat pe rama de est a bazinului, descurcând niște năvoade, sub privirea melancolică a unui motan cam jumulit. Matelotul a văzut păsările luându-și zborul în noaptea Anului Nou, înspăimântate, zice el, de focurile de artificii.