Iaca poznă!

Un el și o ea, adolescenți târzii, joacă șah pe-o bancă, în parcul liceului Mircea. Privirile celor doi converg în poala fetei, unde e așezată tabla pepită, de dimensiunea unui vocabular. Ea și-a întins picioarele lungi pe bancă și le-a sprijinit de coapsele adversarului, iar el, aplecat mult înainte, îi înfășoară cu palmele genunchii dezgoliți, într-o postură de cățel cu botul pe labe. Sunt foarte concentrați, nicio privire în jur, nicio vorbă, nicio oftătură, cu totul rupți de zarva duminicii însorite, el mută, ea mută, cal, nebun, pion, tânărul vizibil mai rapid.

Un prichindel fonfăit, care trasează onduleuri pentru o pistă de biciclete cu cretă albă, mă roagă să-mi trag picioarele, așa că o vreme scap din vedere perechea șahistă. Căzătura junelui mă ia prin surprindere. Îl văd dintr-o dată pe jos, răsturnat într-o rână, în sunetul cristalin al pieselor liliputane din sticlă. Fata nu pierde timpul, se apleacă și îl îmbrățișează. „Cred că am câștigat!” spune și, privind mutra lui perplexă, izbucnește în râs. Aș paria că fetișcana i-a făcut o șotie, probabil i-a dat un mic brânci, fericirea te face poznaș.