Peste noapte a plouat înghețat,
Iar dimineață totul era lustruit
Și-mpachetat cu grijă în foi de țiplă
Totul în afară de pisoi
Care s-au bulucit la ușă
Miorlăind și gheruindu-mă fără milă
Ca să nu uit prea curând că au flămânzit opt ore lungi
Am făcut câțiva pași în grădină, atent la ofurile ei
Foioasele mici au suspinat rușinate – despletite și ude, lăiatele! –
Brăduții mi-au zâmbit și m-au invitat să le admir crinolinele
Dar mestecenii înalți
Care atrăseseră cândva praful șlefuitorilor de pietre prețioase
Nu s-au sinchisit de mine
Până nu i-am lăudat cum scot clinchete din crengi
Când bate vântul, și capătă culori somptuoase
Când tremurând plesnește și sticlește smalțul de pe ramuri
Atunci au măturat cu vârfurile nisipul cerului
Și m-au lăsat să privesc albastrul
Blogul lui Alexe 
Am ascultat și eu vorbele „clinchetuite”ale copacilor, în noaptea aceea! Îşi povesteau unul altuia, pe multe voci, toți anii de tăceri..
Minunat ați spus, mai tragem și noi cu urechea la vorbele lor!! După cum se înalță, feresc ori apropie unul de altul aș zice că arborii au o relație foarte complicată, poate chiar de iubire-ură. 🙂
Acest text mi-a reamintit când mă trezeam dimineaţa privind cum totul purta cercei de gheaţă, ce mult a trecut de atunci, nici măcar fulg de zăpadă nu am mai văzut. Am citit cu răcoarea necesară corpului, încă este cald.
Pare că textul meu a fost o „madlenă” pentru tine, George. Mă bucur mult! Viața în patru anotimpuri e mai bogată. 🙂