Pomană

De Moșii de vară ofer de bogdaproste unui bătrân pirpiriu, vesel și locvace, în ciuda durerilor de dinți cu care vine la cabinetul soției, un castron cu orez cu lapte, lingura de rigoare și o cană mare din porțelan, de buza căreia agăț cireșe pârguite, cu codițele unite în pereche, și în care pun un fagure cu miere, ciuingamul apicol ce-i plăcea atât de mult tatălui meu.

Moșneagul nu se poate abține și, spre nemulțumirea soției, molfăie cu plăcere nedisimulată fagurele, așezat comod în scaunul stomatologic. După câteva minute bune aruncă boțul de ceară și se apucă cu mâna de falcă: „Au, mă doare!!”. Îl compătimesc sincer, dar dispar în grădină când freza începe să scrijelească smalțul. Peste vreun ceas, imediat ce-l conduce la poartă, soția mă cheamă: „Pfffuuu!! Nu-l durea deloc, moșul tău e un pehlivan”.

[Un amărât scotocește prin lada]

Un amărât scotocește prin „lada cu rămășițe, frunze și ingrediente” din piață. Când ies la soare cu verdețurile dau nas în nas cu el. Ne știm, până acum vreo doi ani obișnuia să vină la biblioteca publică și să citească legi, îmi cerea uneori sfatul despre cum să se reprezinte într-un proces în care era reclamant. Îmi zâmbește, mută din dreapta în stânga o sticlă cu un rest de Coca-Cola, și-mi întinde mâna. Sunt paralizat. Într-unul dintre buzunarele sacoului deșelat văd ceva ce pare a fi tobă de porc. După câteva secunde îi strâng mâna, fără să-mi pot ascunde jena. Izbucnește deodată în plâns și fără un cuvânt îmi întoarce spatele. Se ferește din calea trecătorilor și scutură un tufiș înflorit de lămâiță.

Asistență la traversare

E ora prânzului. Ploaia a stat de ceva vreme și vântul călduț a urecheat norii posaci. Pe aleea dintre latura de vest a bibliotecii și gardul școlii „Dan Barbilian” o fetiță durdulie, pe cap cu-o bentiță formată din margarete de dantelă robotește cu metodă și cu grijă: culege un melc cu mâna dreaptă, îl ține în căușul palmei stângi și-l privește cum se retrage în ghiocul lui (poate chiar șoptindu-i ceva), îl ia din nou cu dreapta și îl așază în cositura din umbra bibliotecii. Apoi se întoarce la alt codobelc pornit încetișor pe macadamul ud. Mama copilului a înțeles că acțiunea e importantă și de durată, așa că a luat loc pe-o bordură, la capătul dinspre parc al aleii, și cotrobăie prin ghiozdanul de școală al fetei. Totuși, din când în când face o încercare și o cheamă cu voce potolită. „Nu încă, mai am melci de trecut strada” răspunde invariabil copilul, fără să-și întrerupă treaba.

Și la cine să mă gândesc, pe când las fereastra deschisă și mă întorc la birou, dacă nu la Dan Barbilian/Ion Barbu, care ne-a dăruit minunatul…

„Melc, melc,
Cotobelc,
Ghem vărgat
Şi ferecat;
Lasă noaptea din găoace,
Melc nătâng şi fă-te-ncoace,
Nu e bine să te-ascunzi
Sub pereţii grei şi scunzi,
Printre vreascuri cerne soare,
Colţi de iarbă pe răzoare,
Au zvâcnit iar muguri noi
Pun pe ramură altoi.”

Evadare

Al treilea an în care am sărbătorit ziua bibliotecarului (23 aprilie) la BJ Constanța printr-o fandare șugubeață, o evadare inocent-serioasă, încuind bracurile tomurilor și dând jos haina demodată a bibliotecarului, pentru a o îmbrăca pe cea a actorului, strălucitoare și jinduită, cu toate că-i croită larg, pentru amatori.

Am pus în scenă Titanic vals, iar eu, molâu de la natură, am jucat un Spirache rârâit și, fiindcă aula bibliotecii are o acustică teribilă, cam răstit. N-am avut pălărie verde, dar i-am făcut pe plac Chiriachiței, cumplita soacră a personajului meu, și am încuviințat, fără zeflemea, că e exact verdele ce-i place. Publicul – colegi bibliotecari (actuali și foști), rude, prieteni, ba și vecini – a fost binevoitor, după cum a fost implorat, doar pe jumătate în glumă, dar și amuzat și înduioșat (avem martori și dovezi).

Săptămâni în șir am avut pe limbă replicile scrise de Tudor Mușatescu pentru Spirache, slujbașul cumsecade, acum însă, după reprezentație, încântat și uimit de mica minune a evaziunii noastre teatrale, îmi răsună cu gratitudine în minte zvonurile dulci ale colegilor de scenă îngustă și culise înghesuite: ale Claudiei, Lilianei, Irinei, Danei, Cristinei, Lucicăi, Marilenei, Ruxandrei, Mihaelei, ale lui Adrian, ale Andreei – replici pârdalnice, fățarnice, prețioase, blânde, flegmatice, răzgâiate, nepritocite, mormăite, zaharisite, tremurate, delicioase.

Noapte de noiembrie

O notiță pe ultima pagină a unei vechi ediții a romanului Europolis de Jean Bart, chiar lângă cuvântul „Sfârșit”: Gh. Ciucu – 3 XI 941 ora 22 –. Pe două rânduri, în creion, cu scris îngrijit.

Mi-l închipui tânăr, așezând cartea pe lada patului, peste ordinul de recrutare primit în ajun, stingând lampa și cuibărindu-se sub plapuma mirosind, nu a pelin ca până acum, ci a stuf și pește sărat, încă înfiorat de chemările sifleelor și de verdele zăcut al oglinzii fluviului, suflând aer cald și nume levantine în palmele care au luat forma pânzelor umflate, uitând de chirie, coșniță și vești din război, cu sufletul scăpărându-i promisiuni despre curaj și iubire.