Arhivele lunare: iunie 2018

Strada Romană nr. 3

Discuție

Jurnalul Tribunalului Constanța, 7 martie 1909

antreul
o sobă sistem Godin,
o lampă cu abajur alb,
un lavoar de tei, cu accesorii

bucătăria
o sobă veche de tablă, pentru gătit,
diferite vase de bucătărie,
câteva sticle goale

sufrageria
un dulap cu diferite obiecte de sufragerie,
o sobă pentru foc,
un cufăr cu diferite cărți,
altul cu diferite cărți vechi și un samovar

camera de culcare
un pat de bronz cu plapumă și două saltele de lână,
o masă de noapte cu două sertare,
un covor persan de perete,
două geamantane de voiaj, ambele goale și uzate,
un covor uzat pe jos,
o pereche de perdele și-un transperant la fereastră.

salonul
o canapea cu așternutul ei,
un birou de nuc cu nouă sertare,
un garderob de tei cu câteva rânduri de haine bărbătești și lenjerie,
un covor persan de perete,
și altul pe jos,
o canapea,
un fotoliu și patru scaune, toate de paie de Viena,
o oglindă mică de perete cu ramele aurite,
o etajeră cu diferite cărți,
un cufăr cu lenjerie,
patru perechi de perdele și patru transperante la ferestre,
o călimară de birou,
un glob
și o chibritelniță

sertarele biroului
un revolver mare, uzat,
o perie de haine,
un libret de depuneri voluntare eliberat de Banca de Scont din Constanța,
pe care defunctul, Ioan Sântu, consemnează suma de 2071 lei, bani 35,
din care a retras 1900 lei

Hmm…, copii!

Discuție

Duminică seara în Piața Ovidiu. Trei puști (7-10 ani) pedalează agale și strigă cu foc: „Pe-se-de: ciuma ro-și-e!” Unii pleziriști zâmbesc, alții întorc fețe înroșite și țuguie buzele: fierb. Nu mă-ndoiesc că cei din urmă i-ar plezni peste bot pe cicliștii zgomotoși de nu s-ar vedea. Eu? Îi îngân vesel în barbă. Nimeni nu zice însă nimic. Picii dau ocol muzeului de istorie, apoi casei Grigoriu, se depărtează și revin prompt ca niște comete, iar declamația, luminos adaos, îi precedă și îi urmează. La una dintre vizite le ies în cale și-i întreb amical dacă știu măcar ce înseamnă „pesede”. „Știm”, răspunde cel mai mare dintre ei. „E un partid de politică furăcioasă”.

Dar

Discuție

O cămașă țărănească de noapte, asta îmi face cadou o prietenă în contul zilei iei de săptămâna viitoare. A fost cusută demult, cu fir albastru pe pânză de casă de bunica ei, Ilinca, pentru bărbată-său Titu, pe când acesta era plecat pe front. El nu s-a mai întors și cămașa a rămas în ladă, împăturită, nepurtată.

E largă cât pentru doi, lungă de mătur perfect podelele cu poalele și miroase vag a mușețel (amica a spălat-o chiar ea înainte, la mână). Nici îmbrăcat, nici dezbrăcat, bade!, mă amuz amintindu-mi porunca boierului pentru fata cea isteață și făcând câteva piruete pe vârfuri. E noapte răcoroasă și bucuria nu se codește deloc, adorm repede și visez case albe pe străzi înguste care mă conduc către o mare sinilie.

Doi primari

Discuție

Dl Radu Mazăre a fost primar al Constanței timp de cincisprezece ani. Isprăvile lui în această demnitate au fost apreciate de procuratură prin inculparea în mai multe dosare. Într-unul dintre ele este acuzat că a prejudiciat orașul Constanța cu aproximativ 36 milioane de euro și statul român cu alte 78 milioane de euro.

În foaia de demisie (22 mai 2015), dl Mazăre a scris că „toată energia și priceperea mea mi-am (sic!) dedicat-o comunității” și că, pe perioada cât a fost primar, „Constanța și constănțenii au fost sufletul și datoria mea”. Trăiește acum dezrădăcinat și înjumătățit, departe de sufletul său, tocmai în insula Madagascar, unde deține în concesiune (99 de ani) un complex de bungalow-uri și restaurante aruncate ici și acolo pe streașina unui golf cu dune gălbui și ape mici, ars de soare tot timpul anului. Și bătut de vânturi nouă luni pe an, după cum a declarat chiar dl Mazăre. (Vânturi calde și căldicele, fiindcă insula e la tropice.)

Mă gândesc la un alt primar al Constanței. Nu l-am cunoscut, deși aș fi vrut, a condus „trebile” orașului doar doi ani și jumătate, acum mai bine de un veac. Iată ce spunea despre el Marin Ionescu-Dobrogianu (ofițer, participant la Marele Război, istoric premiat de Academia Română și medaliat de Casa Regală):

„Începutul [dezvoltării orașului] îl face Ion Bănescu. El este geniul creator, care deschide Constanții porțile renașterii. Bănescu era de o inteligență vie, cu vederi largi și concepții izvorâte din dragostea lui de neam. Cu ochii lui limpede văzători, Bănescu citea în viitorul acestui oraș. Avea o putere de muncă dusă până la sacrificiul vieții. Cinstit până la dezinteresare pentru el și pentru ai lui; ca dovadă, a refuzat un teren ce i s-a oferit de consiliul comunal. A murit foarte sărac (14 noiembrie 1909) deși mânuise milioane. Monumentul de la cimitir este ridicat prin contribuție publică” (Tomi – Constanța, 1931, p. 82)

Miel blând

Discuție

E ducace, dar și ducace ca în anul acesta, ca în anul trecut și ca de când îl știm, niciodată n-a fost. Vorbesc de Grasu, motanul nostru cel mare și tărcat, cu malagambe albe pe labele din spate, ochii precum zarzărele necoapte și botul ca de iepure.

Nu lipsește o oră-două, ci zile, uneori săptămâni în șir. Cea mai lungă absență și, desigur, cea mai atroce pentru noi, (douăzeci și două de zile însemnate cu creion roșu pe calendar), a fost în jurul sărbătorilor din iarna trecută. Am scos atunci o poză foarte clară de-a lui la imprimantă și am bătut la porțile vecinilor. Fără succes. După asta ne-am resemnat. Ce să-i facem, dacă vrea să exploreze vecinătatea? Și de ce n-ar face-o, de vreme ce ea există, vorba lui Mallory?! De cele mai multe ori dispare ca măgaru-n ceață, dar uneori îl vedem cum se strecoară pe sub gard, se oprește oleacă în fața casei, evaluează situația și, făcând urechea surdă la chemările noastre, o ia alene la picior la deal, de-a lungul gardurilor. Mereu se întoarce hămesit, uneori și țigărit, cu ochii urduroși și blana încâlcită, de parcă ar fi luat, el singur, steagul redutei. De fiecare dată tai vițelul cel gras pentru el: whiskas – pliculețe proaspete.

Nu știm pe unde stă, o singură dată l-am zărit printre narcisele dintr-o curte destul de îndepărtată, într-o companie cu care nu am fost câtuși de puțin de acord (o mâță cu blana cenușă și mutra cumva asimetrică, părând că se strâmbă tot timpul) și din care am vrut să-l scot imediat. Nu m-a băgat în seamă. De curând însă am aflat câte ceva despre viața motanului departe de tihna casei lui.

Acum câteva seri, trei copii își făceau vânt pe stradă cu trotinetele. Trebăluiam la streașina casei, cocoțat pe-o scară și-i auzeam: vârrrr în sus, vârrrrr în jos. La un moment dat, liniște și…

Aici locuiesc părinții lui Negrișor”, a grăit unul din ei, un băiețel de 5-6 ani, oprit chiar în dreptul porții. „L-am văzut eu când a primit mâncare”, a adăugat. M-am dat repede jos și am cerut amănunte despre acest Negrișor. Mi l-au descris, apoi l-au identificat fără dubii într-o poză de pe telefon: Grasu.

Băiețelul mi-a declarat energic că e motanul lui, pe care-l iubește de nu mai poate (da, dar și eu îl iubesc!), singurul lui motan între trei mâțe, că are patru „copii” de la una și încă doi de la alta, că-nainte de a adormi îi place să sugă o „cârpușoară” curată (mie-mi spui!), că stă pe-afară, deși îl poftește în casă – Negrișor (offf!) nu vrea înăuntru –, că pleacă des, dar se întoarce întotdeauna.

Grasu – Negrișor! Nu-i caz de dublă personalitate, cum mă temeam, ci de miel blând care suge la două oi. Dar chestia asta nu explică de ce sosește atât de înfometat la prima „oaie”? Și de ce vine deseori palid și plin de răni? Trebuie să mai fie ceva. Ei bine, vom vedea!