Miel blând

Discuții

E ducace, dar și ducace ca în anul acesta, ca în anul trecut și ca de când îl știm, niciodată n-a fost. Vorbesc de Grasu, motanul nostru cel mare și tărcat, cu malagambe albe pe labele din spate, ochii precum zarzărele necoapte și botul ca de iepure.

Nu lipsește o oră-două, ci zile, uneori săptămâni în șir. Cea mai lungă absență și, desigur, cea mai atroce pentru noi, (douăzeci și două de zile însemnate cu creion roșu pe calendar), a fost în jurul sărbătorilor din iarna trecută. Am scos atunci o poză foarte clară de-a lui la imprimantă și am bătut la porțile vecinilor. Fără succes. După asta ne-am resemnat. Ce să-i facem, dacă vrea să exploreze vecinătatea? Și de ce n-ar face-o, de vreme ce ea există, vorba lui Mallory?! De cele mai multe ori dispare ca măgaru-n ceață, dar uneori îl vedem cum se strecoară pe sub gard, se oprește oleacă în fața casei, evaluează situația și, făcând urechea surdă la chemările noastre, o ia alene la picior la deal, de-a lungul gardurilor. Mereu se întoarce hămesit, uneori și țigărit, cu ochii urduroși și blana încâlcită, de parcă ar fi luat, el singur, steagul redutei. De fiecare dată tai vițelul cel gras pentru el: whiskas – pliculețe proaspete.

Nu știm pe unde stă, o singură dată l-am zărit printre narcisele dintr-o curte destul de îndepărtată, într-o companie cu care nu am fost câtuși de puțin de acord (o mâță cu blana cenușă și mutra cumva asimetrică, părând că se strâmbă tot timpul) și din care am vrut să-l scot imediat. Nu m-a băgat în seamă. De curând însă am aflat câte ceva despre viața motanului departe de tihna casei lui.

Acum câteva seri, trei copii își făceau vânt pe stradă cu trotinetele. Trebăluiam la streașina casei, cocoțat pe-o scară și-i auzeam: vârrrr în sus, vârrrrr în jos. La un moment dat, liniște și…

Aici locuiesc părinții lui Negrișor”, a grăit unul din ei, un băiețel de 5-6 ani, oprit chiar în dreptul porții. „L-am văzut eu când a primit mâncare”, a adăugat. M-am dat repede jos și am cerut amănunte despre acest Negrișor. Mi l-au descris, apoi l-au identificat fără dubii într-o poză de pe telefon: Grasu.

Băiețelul mi-a declarat energic că e motanul lui, pe care-l iubește de nu mai poate (da, dar și eu îl iubesc!), singurul lui motan între trei mâțe, că are patru „copii” de la una și încă doi de la alta, că-nainte de a adormi îi place să sugă o „cârpușoară” curată (mie-mi spui!), că stă pe-afară, deși îl poftește în casă – Negrișor (offf!) nu vrea înăuntru –, că pleacă des, dar se întoarce întotdeauna.

Grasu – Negrișor! Nu-i caz de dublă personalitate, cum mă temeam, ci de miel blând care suge la două oi. Dar chestia asta nu explică de ce sosește atât de înfometat la prima „oaie”? Și de ce vine deseori palid și plin de răni? Trebuie să mai fie ceva. Ei bine, vom vedea!

4 răspunsuri »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s