You barkin’ at me? You barkin’ at me?

O adevărată haită patrulează proprietatea, nelocuită, a vecinului de pe latura de sud. Și nu cotarle plictisite de viață, ci dulăi împielițați, cinci câini-lupi virili și mari cât vițeii înțărcați. Ziua, treacă-meargă, ne mai luăm cu treaba, mai plecăm de-acasă, dar noaptea urletele și alergarea lor aproape fără întrerupere, în șir indian, de-a lungul gardului de lemn dintre curți, practic la doi-trei metri de paturile noastre, sunt o caznă pe care n-o doresc nici dușmanilor, nici pesediștilor. De fapt, celor din urmă poate că da. Și e cald, și nu avem aer condiționat, așa că suntem nevoiți să dormim (vorba vine!) cu ferestrele deschise larg. Pretexte de hăulit cu ghiotura: chemările altor colțoși de prin cartier, chiuiturile harapinelor insomniace, mașinile, împoncișările motanilor mei, bețivii, luna și stelele, greierii, cocoșii, bibilicile, rațele, broaștele (da, e și un eleșteu undeva prin apropiere). Ba chiar gesturile mele întru calmare sunt catalizatoare de înrăire.

Am tot căutat ace pentru cojocul lor și în cele din urmă l-am găsit pe cel bun: un pistol, mi-am cumpărat un pistol. Un revolver de fapt, nu mai mare decât palma și ușor, o armă pentru dame s-ar zice, rece (când e încărcat), de culoare albastră, cu trăgaci lung și ornamente aplicate, portocalii, sub formă de gratie pe pat. Trage, fără recul, până la 6 metri.

Mă postez la fereastră și dau plasa de țânțari de perete. Privesc către uluci așteptând zâmbitor grivii să-și facă rondul: Ascultați-mă bine, nemernicilor! Omul ăsta nu mai înghite. Omul ăsta s-a ridicat împotriva scursurilor, a mârșăviilor și a rahatului. Omul ăsta a luat atitudine. Omul ăsta… Îi prind în cătare și apăs cu sete în serii rapide. Experiența cu TT-ul sovietic din școala militară îmi e de mare ajutor. Nu am milă!! Efectele grozave le obțin desigur când îi pocnesc exact între ochi, atunci aleargă înnebuniți și schelălăie pe sub caroseriile goale. Din păcate magazia pistoletului are doar 65 de mililitri și sunt nevoit să merg des la chiuvetă pentru încărcare.

Palincă

Precupețul care îmi vinde o bucată mare de brânză, în piața din Vatra Dornei, mă ademenește, ferit, cu niște palincă de prune. Gâtul sticlei îmi așază un tăciune încins pe buze, promițându-mi momente aparte. Și-și ține făgăduiala seara, la pensiune, după ce ne întoarcem rupţi de oboseală de pe muntele Rarău. Cum e Ziua Marinei, chiar după primul pahar le cânt alor mei cântecele marinăreşti învăţate demult, în liceu. Sunt încântați (văd clar și distinct pe fețele lor) așa că torn iar, umflu pieptul și mai pun câțiva diezi în glas. Alături se închide o fereastră, întunecimea e rece în Țara Dornelor. Mâța gazdei a mirosit ceva în grădină și se cere afară, zgrepțărind cu ardoare ușa. Nu mai revine ca în celelalte nopți să puturoșească la picioarele noastre.

Dimineața găsesc sticla goală și un neașteptat iz de trăscău în baie. „Iartă-mă!” zice soţia, „ne-am săturat de călătoriile tale pe drumuri de ape”. „Măcar de-ai avea voce!” adaugă fii-miu, întorcându-se pe partea cealaltă. Ceva mai târziu îi povestesc întâmplarea precupețului meu bucovinean. „Văleu!! Da’ asta-i hulă, om bun!” exclamă el și-mi scoate la vânzare ceva extra: o sticlă cu palincă de pere, din toamna lui 2010, conform micii etichete scrise de mână.

Masă rotundă

– Știți că sălile sunt goale, știți că nu mai vin cititori la bibliotecă?
– Și ce, eu sunt vinovată? Așa răspunde doamna C. Apostoleanu, directoarea bibliotecii. Își asezonează replica promptă cu privirea „păi de asta îmi arde mie, nene!?”

Greu, dar mă dezmeticesc: în fond are dreptate, doar domnia sa e glorificată an după an de „specialiști” cu note maxime la evaluările rapoartelor de activitate. Cu puțin noroc, ar putea primi rozeta de mare ofițer al Ordinului Cultural chiar la împlinirea primelor 365 de zile fără cititori. Moderând o masă rotundă, doldora de personalități regionale, cu tema „Biblioteca publică – axis mundi în postmodernitatea de mijloc”.